miercuri, 29 octombrie 2014

SCRISOARE CĂTRE VICTOR PONTA. Ultimul APEL al lui Gabriel Liiceanu către „copilul lăsat la butoanele unei rachete”

 EXCEPȚIONAL
 de Adriana Stanca, Andreea OFIŢERU, Raluca 

  "Fie-vă milă de noi, domnule Ponta! Nu faceţi să vină năpasta peste România, ajungând dvs preşedinte al ei!", îi cerea, cu câteva zile în urmă, Gabriel Liiceanu premierului Victor Ponta, prin intermediul unei scrisori deschise, care s-a viralizat rapid în spaţiul public. Invitat într-o ediţie specială a emisiunii Gândul Live, moderate de directorul editorial al Mediafax Group, Claudiu Pândaru, filosoful a vorbit despre motivele care l-au determinat să facă un astfel de gest şi l-a criticat pe primul ministru, pe care l-a numit „un om necopt”,”un copil lăsat la butoanele unei rachete”. 

„prostănacul”
Fondatorul editurii Humanitas a făcut, în timpul interviului acordat Gândul, o analiză a prestaţiei principalilor candidaţi la alegerile prezidenţiale, Klaus Iohannis, Victor Ponta, Monica Macovei şi Elena Udrea, a vorbit despre impactul pe care l-a avut asupra României preşedintele Traian Băsescu, dar şi despre eticheta de „băsist” care i-a fost aplicată de-a lungul timpului. „Dacă a fi băsist, înseamnă a împărtăşi nişte valori, sunt foarte mândru să fiu numit aşa”, a spus Liiceanu. 

Iată scrisoarea, în extenso:
 Gabriel Liiceanu octombrie 21, 2014

Portret „fenomenologic” (în formă de epistolă) al unui candidat la președinția României

N-am simțit niciodată nevoia să vă vorbesc. Dacă o fac acum este pentru că aspirați, cu șanse mari se zice, la funcția de președinte al țării. Iar fiind și țara mea, „îmi pasă”. Așa se face că mi-ați ajuns în mod fatal interlocutor.
Nu știu dacă m-am așezat vreodată cu mai multă nerăbdare (sentiment al urgenței?) să scriu o scrisoare cuiva. Deși este, după cum vedeți, o „scrisoare deschisă”, îmi imaginez tot timpul, scriind, că sunteți singurul cititor al rândurilor mele. Mai mult: am senzația, începând să scriu, că e ca și cum vom sta de vorbă singuri, privindu-vă în ochi și căutând punctul acela de inflexiune care trimite la ultima fărâmă de receptivitate din ființa cuiva. Altfel spus, deși suntem pe scenă, am uitat de sală înainte de a începe spectacolul.
Aș vrea să știți de la bun început că nimic din ce-am să vă spun nu e menit să vă jignească. Nu de un „pamflet” e vorba aici, oricât de abrupte vor fi pe alocuri cuvintele. Ele nu vor face decât să descrie. Voi încerca să vă plimb prin față o oglindă, în speranța că ați putea fi dispus, fie și o clipă, să deslușiți în ea imaginea celui care, candidând, își propune să conducă o țară. Vă las să judecați apoi  dacă, punându-vă în locul meu, v-ați da sau nu pe mâna lui.
Limbajul. 
Înainte de a deveni prim-ministru în urmă cu doi ani și jumătate, v-am remarcat prin cele câteva intervenții din Parlament.
Erau în linia maestrului dvs într-ale politicii, Adrian Năstase. Împărtășeați cu el aroganța aceea neșlefuită caracteristică indivizilor care se confruntă cu puterea la prima generație și care, la nivelul cuvântului, se manifestă sub forma jignirii, a deriziunii și prin introducerea „glumiței” în limbajul politic. Ați supralicitat cât ați putut stilistica aceea bășcălios-năstăsiană de genul poantei cu număratul ouălor. Era de un prost gust desăvârșit. Pe dvs v-a cucerit. Și v-a provocat. Îmi amintesc și-acum de scheciurile vulgare pe care le compuneați acasă și pe care apoi le citeați, mândru de umorul lor inexistent, amuzându-vă singur, de la tribuna Parlamentului.
O să-mi răspundeți poate că ăsta e un detaliu, care nu are nimic de-a face cu soarta țării și cu celelalte lucruri mărețe de care vorbim aici. Dar nu e deloc așa și, nu întâmplător, trag prima tușă a portretului dvs începând cu acest „detaliu”: pe poarta „miștocărelii”, care, cu aportul dvs deloc neglijabil, a devenit un loc comun al limbajului public de la noi, a intrat golănismul în clasa politică. Au intrat analfabeții, tipii al căror limbaj, înregistrat pe când puneau la cale afaceri dubioase, te făcea să crezi că ai descins în inima Ferentarilor. Au intrat miniștri ai culturii și ai învățământului incapabili de un acord gramatical corect. A intrat o șleahtă de huligani publici, prezenți în fiecare seară la televizor, care făceau din cuvinte materia primă pentru minciună, sofism, amenințare, jignire. Ați transformat clovnii în vedete ale partidului și ați lăsat neamendate înjurăturile lansate de la tribună la adresa procurorilor. Ați cauționat parlamentari PSD agresivi care, în discursurile lor, se inspirau din biografia lui Nero (?!), cerându-le colegilor de partid „să pună foc la toate județele din țară necolorate în roșu”. Pe scurt, ați reușit, prin propriile performanțe lingvistice (un fel de insolențe de puber devenite stil de exprimare), cât și prin oamenii pe care i-ați tras după dvs  odată ajuns prim-ministru, să degradați nu numai climatul public și starea noastră de spirit, dar și funcțiile politice și administrative cele mai importante ale țării. V-ați obligat adversarii politici să folosească replici pe măsură și ați dus astfel la escaladarea fără precedent a vulgarității în viața politică. Din acest punct de vedere, comparativ cu ce se întâmplă acum, primele parlamente românești de după 1990 semănau cu Camera Lorzilor. Ne-ați obligat pe toți să ne scăldăm zi de zi în această mocirlă lingvistică și, astfel, să devenim în proporție de masă răi, agresivi și dureros de neciopliți. 
Tupeul 
În materie de cutezanță impudică ce depășește orice limită, sunteți în clipa de față un performer. Cel mai mare. Sunteți campionul. Ați mers atât de departe cu tupeul în planul realului, încât nimeni nu are pretenția că vă mai poate urma în planul cuvintelor. Pe scurt, ne-ați condamnat la Inexprimabil. Când e vorba de comportamentul dvs, pentru a-l  descrie, nu ne-a rămas decât interjecția. Cam toți cei care ne pierdem timpul scriind am simțit că, în fața libertăților pe care vi le luați, puterea noastră de a formula intră în criză. Nu există în clipa de față un om al condeiului capabil să vă „cânte” insolențele de pe scena publică, comportamentul discreționar scăldat în dispreț, așa cum, pe vremuri, cronicarii reușeau să dea o narațiune convenabilă a isprăvilor pe care le făcea câte un personaj pitoresc scăpat la cârma țării. Așa încât, nu pot decât să enumăr, fad formulate pe lângă formidabila lor suculență, câteva dintre „faptele dvs de arme”.
Să luăm ca pildă pentru început – nu vă grăbiți să dați, sastisit, din mână! – faimosul dvs plagiat. O, nu sperați că trecerea timpului îl va șterge din memoria celor care contează! El vă însoțește ca o umbră și, la un moment dat, ea vă va ajunge din urmă și vă va înhăța. Plagiatul ăsta face parte din arhivele eterne ale lumii românești. Nu și dacă ați fi stat pitit prin nu știu ce cută a societății. Dar așa, ați ieșit pe scenă și ați început să faceți bezele cu aceeași mână cu care vă trecuserăți în cont, printr-un simplu copy paste, aproape o sută de pagini. Chiar nu înțelegeți că nu puteți defila fălos, la nesfârșit, ca procuror, prim-ministru și ca eventual președinte, cu o asemenea mârșăvie în portofoliul vieții dvs? Ceea ce ne-a stupefiat pe toți cei care înțelegeam caracterul scandalos al faptei dvs (în epocă, Dan Tăpălagă și-a încercat primul forțele în lupta cu punerea în cuvinte a acestei escrocherii – vezi articolul antologic De ce furi, procurorule?) a fost că ați putut, psihic și omenește vorbind, să țineți piept acestei grozăvii date pe față. Faptul că ați reușit nu e un motiv de mândrie, ci mai degrabă un simptom îngrijorător. Orice om sănătos, după ce pățește o poveste ca asta, moare de rușine, dispare o vreme, se duce acasă și se bagă sub plapumă.
Îmi amintesc prima conferință de presă după declanșarea scandalului, când le arătați ziariștilor cartea născută din furt. O tot răsfoiați sub ochii camerelor și, încolăcindu-vă în minciuni puerile, cu o mină senină, explicați de zor inexplicabilul. Doi ani mai târziu, ați avut tupeul să readuceți singur vorba despre „chestia aia” și să spuneți că până și o crimă se prescrie, darămite „așa ceva”. Ei bine, cred că ar fi cazul să știți că un plagiat n-are cum să se prescrie, nici măcar dacă, așa cum v-a sugerat recent dna Alina Mungiu, ați mai da un doctorat „pe bune”, sub privirea ei exigentă.
Ce n-ați făcut atunci ca să ștergeți de pe podeaua vieții dvs petele astea de sânge care nu se lasă șterse? Ați desființat comisii academice constituite anume pentru acreditarea titlurilor universitare. V-ați pus mercenarii să le stingă membrilor comisiei lumina, în timp ce deliberau. Ați înființat alte comisii, mamut, de câte patruzeci de oameni, ca rușinea participării la acoperirea unei crimei să se distribuie, verhovenskian, pe cât mai multe capete și verdictul să se piardă în anonimat. Ne-ați explicat, lăsându-ne perplecși, că în anul susținerii, 2003, nu existau reguli ferme pentru punerea ghilimelelor (?!), ca și cum, în lumea modernă, regulile citării sunt perisabile și ar putea evolua (sau s-ar negocia) de la un secol la altul. Ați pus un coleg de partid, ministru și el, să ne explice (nouă!) că plagiatul face parte, de la Aristotel încoace, din obiceiurile academice ale Europei. Ce energie, ce armate de oameni ați pus în mișcare, ca să ne convingeți că de fapt nu vă văzuserăm toți în pielea goală, ci bine îmbrăcat, în complet, de la chiloți la șubă! Vi s-a atras atenția că, de-acum înainte, toți șefii de state, dând mâna cu dvs, vor ști mereu cu cine au de-a face și că hoția asta se va rabate asupra imaginii poporului român: popor de hoți, vor spune, de vreme ce și-a ales un hoț să-l reprezinte.
Totul a fost în zadar! Ați fost, de fapt, redutabil! V-ați bazat oare pe faptul că 90% din poporul român nu știe ce-i un plagiat? (Asta e prima întrebare pe care, de doi ani încoace, i-o pun fiecărui șofer deîndată ce mă urc într-un taxi. Și, spre bucuria mea, am constatat că toți știau. Unul dintre ei mi-a spus: „Sigur că știu: îi furi unuia în cinci minute munca lui de un an-doi”.) S-ar putea să fie așa. Poate că 90% dintre români nu știu, și prea puțin le pasă, de plagiatul dvs. Da, dar alde noi (plus șoferii de taxi!) și străinii pe care-i întâlniți – știu. Și-atunci, dacă aș vrea să mă exprim prețios, v-aș spune că vă ascundeți după o judecată cantitativă, acolo unde e nevoie de una de esență.
Aș mai pomeni încă vreo două-trei din recentele dvs isprăvi. Legate tot de tupeu. Prima: în 2010, l-ați numit pe Mircea Cărtărescu „intelectualul Führer-ului”. Acum, pe 8 octombrie, în preajma anunțării câștigătorului Nobel pentru Literatură, i-ați transmis că-i țineți pumnii pentru a doua zi, „ca să ne bucure cu un nou laureat”. Un adevărat salt mortal pe care, privindu-l, Cărtărescu s-a mărginit să spună că „respinge cu dezgust” urările pe care i le făceați. Nu v-a dat mai multă importanță. Nu a scos din recuzita scrisului său cuvinte pompoase pentru a-și exprima perplexitatea și sila.
Iarăși, recent, v-ați purtat față de ruși, cum bine s-a spus, ca un avocat al lor, căci ați intervenit în treburile justiției și ați cerut procurorilor să ridice sechestrul pus pe stocurile de la Lukoil pentru fraudarea banilor poporului român. După care v-ați grăbit să-l denunțați pe Băsescu ambasadelor din România că atentează la independența justiției!
Românii n-au mai avut parte, în țara lor, de un spectacol de contorsionism de o asemenea anvergură. Patentul este sovietic. Hrușciov se ducea să instaleze rachete în Cuba, după care declara că marele popor sovietic luptă pentru pace. Astăzi, Putin ocupă teritorii ucrainiene, după care îi acuză pe ucrainieni de agresivitate. Nu vreau să spun că tupeul dvs e cultivat sau că are surse de inspirație răsăritene. Sunt convins, dimpotrivă, că are puritatea unui zăcământ autohton. Și că ar putea să fie un dar al lui Dumnezeu făcut, prin dvs, poporului român: o terapie de șoc, „terapia Ponta”. Încep să cred că prin dvs lucrurile sunt împinse hăt-departe, până în punctul-limită al degradării lor. Și că, odată ajunse acolo, ele se vor retrage, cu maxima viteză de recul, într-un „înapoi” salvator. Iar în acel „înapoi” – către care ne îndreptăm dramatic cu ajutorul „terapiei Ponta” – vom redescoperi poate cândva tot ceea ce dvs ne-ați furat: decența, pudoarea, bunul simț și locul pe care fiecare dintre noi se cuvine să-l ocupe în societate. Și asta pentru motivul simplu că nimic nu poate stărui la nesfârșit în inomabil.
Aș mai spune că, înnăscut fiind, tupeul dvs s-a manifestat de fiecare dată în forme compatibile cu vârsta. Dar de-abia din clipa în care ați intrat în viața politică, el și-a găsit debușeul, a devenit vizibil, nociv și a început să  înflorească cu adevărat, atingând, în ultimii doi-trei ani, formele lui de exprimare mature. Asta a fost pentru dvs politica românească de la ora actuală: debușeul pentru un viciu. Iar viața politică de la noi s-a rostogolit atât de jos în acești 25 de ani, încât s-a dovedit pregătită pentru a-l primi și pentru a vi-l cultiva. 
Minciuna.
Este de fapt o componentă a tupeului dvs. Pentru că e minciună împotriva evidențelor. Dvs, de pildă, dacă ați fi pe jos, în țărână, ați susține sus și tare că sunteți în șa și călăriți voios. Minciuna are sens câtă vreme induce în eroare, câtă vreme își păstrează forța de desfigurare. Dar minciuna dvs nu păcălește pe nimeni (mă rog, pe nimeni dintre cei care au ieșit din minoratul mental). Cei care v-au împins înainte vă acceptă așa cum sunteți și consideră pesemne că minciunile fac parte din „arsenalul” dvs, că asta e arma pe care o preferați. Oricum pe ei nu-i afectează, câtă vreme vă pot utiliza în mod eficient. Nouă, celorlalți, minciunile dvs ne sunt băgate cu forța pe gât, devenind astfel o nemaipomenită formă de sfidare și dispreț. „Îți bați joc de mine?, se spune. Mă minți de la obraz?” Mințind în mod public și de la obraz, dvs ne disprețuiți pe toți.
Felul dvs de a minți a devenit legendar. „Minte și când îl întrebi cât e ceasul”, mi-a spus despre dvs un prieten după vara lui 2012. Ceea ce-nseamnă că prezentarea distorsionată a lucrurilor a devenit la dvs un reflex. Mințiți și când nu e necesar, ca să fiți sigur că veți minți cu rost dacă la o adică va fi necesar. Iarăși, acest tip de a minți nu face parte dintr-un sistem, așa cum se-ntâmpla în comunism. Acolo politicienii mințeau solemn și uniform, de la nivelul unei minciuni colective și impersonale care, ca ideologie, îi îngloba pe toți și-i străjuia de undeva de deasupra capetelor lor. Pentru că toți mințeau la fel, minciuna lor nici nu mai avea relief.
Dvs practicați minciuna oportună, ocazională, la firul ierbii. La dvs, minciuna are personalitate. Mințiți numai pe cont propriu, nu inspirat de vreo mare minciună colectivă. Mințiți după cum vă bate vântul minciunii, după cum cad zarurile în ziua aceea, după ce potlogărie sau minciună anterioară trebuie să cârpiți. Rezultatul? O suită de afirmații punctuale care nu se adună în caracterul unificator al unei linii. Comportamentul dvs nu poate depăși nivelul punctului, nu poate deveni liniar, ca să nu mai vorbim că nu poate alcătui harta cu contururi ferme care e necesară pentru nașterea unui caracter. Fiind făcut din milioanele de puncte dipersate ale minciunilor dvs, așadar neputând oferi garanția unei coerențe morale, dvs nu aveți, obiectiv vorbind, caracter. E, și acesta, un viciu de construcție, o malformație, un handicap din naștere. Cum naiba să vrei să conduci o țară în felul ăsta? Gândiți-vă că, sculându-se dimineața, românii nu vor ști niciodată în ce punct al minciunilor dvs se află în ziua aceea. Or, e extrem de neliniștitor, de inconfortabil și de văduvitor de proiecte să nu știi niciodată exact pe ce lume ești. Cu dvs ne putem culca seara în Europa și trezi a doua zi în China. 
Incompetența 
Nimeni nu ar putea spune ce anume știți să faceți. Cred că nici dvs nu știți. Formal vorbind, ați făcut studii juridice. Formal vorbind, ați dat și un doctorat în drept penal, dar, ținând cont că un sfert din lucrare este un plagiat, adică un furt, faptul de a-ți atesta calificarea în  penal recurgând la un gest infracțional (plagiatul este o infracțiune) a reușit să împingă, în România, paradoxul pe culmi. Iarăși, deși o vreme ați fost procuror  în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție („secția Anticorupție, Urmărire Penală și Criminalistică”), ba chiar, se zice, ați fost trimis în Italia pentru a studia obiceiurile mafiei, România nu a beneficiat cu nimic de pe urma acestor funcții și experiențe. Ați fi avut din plin ce face în anii aceia, odată revenit în țară. Erau anii în care în România se nășteau și începeau să se organizeze „grupuri infracțonale”. Nici unul dintre borfașii politici care și-au început cariera atunci, marea majoritate din PSD, și care de câțiva ani trec pe bandă pe la DNA nu apare în palmaresul dvs profesional. V-ați remarcat în schimb, odată ajuns șef al PSD-ului, prin zidul de protecție pe care l-ați ridicat în jurul colegilor dvs de partid trimiși în judecată, al urmăriților  și al condamnaților penal. Ați pus astfel în circulație un nou paradox: un procuror care conduce un partid de infractori și care ține, public, partea infractorilor!
Așadar, ce știți să faceți? Sigur este că știți să-i jigniți pe cei care nu fac parte din lumea dvs. „Fasciști” i-ați numit pe câțiva dintre intelectualii de seamă ai țării, folosind cuvinte al căror sens vă scapă. Știți, așadar, să criminalizați opțiunile politice care nu vă convin. Deși oficial trăim într-o democrație care garantează libertatea alegerii, v-am auzit în mai multe rânduri amenințând cu o justiție viitoare care, reglându-și conturile cu actualul președinte, ar urma să și-o regleze și cu cei care au optat, politic, pentru el („O să dea ei seama!”).
Însă efectele incompetenței (și nepăsării) dvs care au lovit țara vor apărea din plin la anul, când se va face bilanțul celor doi ani și jumătate de guvernare. Deja de-acum, pentru un ochi avizat, situația este alarmantă. E al treilea trimestru (neîncheiat) în care, pe fondul unei economii emergente, România se află în recesiune tehnică. Cu felul în care cheltuiți banii era firesc să ajungem aici. Nu vă pasă de unde se vor putea umple găurile finaciare apărute prin cheltuielile de la buget menite să vă atragă un capital de simpatie. Uluitoare este generozitatea electorală cu care împărțiți alocații și subvenții de stat, fără să știți din ce vor fi acoperite în viitor datoriile făcute în numele lor. Când mai aruncați cu câte o pomană în stânga și-n dreapta, folosiți cuvântul magic „sustenabil”. Spuneți: e „sustenabilă” pomana. Dar n-ați explicat niciodată cum anume „se susține” ea și nici cu ce drept o faceți, din banii noștri, tocmai în campania electorală.
Două sunt lucrurile pe care, cred, știți să le faceți cu adevărat. Primul: aveți în mod cert vocație de arivist. V-ați cățărat atât de tenace pe scara vieții încât iată, deși „cârlan” încă (vorba „bunicului” dvs Ion Iliescu), sunteți gata-gata să ajungeți la vârf. Ați făcut-o cu o năucitoare lipsă de scrupule și cred că atunci când culisele acestei ascensiuni vor fi date complet pe față, lumea, amețită până acum de „comedia Spânului”, se va trezi în cele din urmă, îngrozită de anvergura mistificării. Deocamdată, din trusa dvs de cățărător, fac parte și tehnicile pentru secretizarea culiselor urcării.
Al doilea lucru pe care-l practicați cu voluptate sunt giumbușlucurile. Le faceți în ședințele de guvern, la televizor, în public, deîndată ce vă pomeniți în fața microfoanelor. Giumbușlucuri, glumițe, bănculețe, bășcăliuțe, miștocăreli, răspunsuri în doi peri peste tot… Măști, mascarale și mascarade. Și totul cu o mină zâmbăreață și trădând o nemăsurată încântare de sine.
Dar până la urmă, toate astea nu vă conferă decât pitorescul punctual al unui personaj. În fond, în spațiul diversiunii, al populismului și al tehnicilor acaparării, n-ați inventat nimic nou. Până la urmă, nu sunteți decât un urmaș: nu faceți decât să duceți mai departe ceea ce ați primit de la înaintașii dvs. 
Moștenirea primită de la bunicul.
Bunicul dvs politic, Ion Iliescu, s-a pomenit, la sfârșitul lui ’89, cu un popor bolnav în brațe. După patruzeci și cinci de ani de comunism, pacientul avea febră peste 40 de grade. Orice bun patriot ajuns în locul primului președinte liber ales ar fi încercat să joace rolul medicului. I-ar fi predat bolnavului primele lecții de democrație, l-ar fi învățat primele noțiuni de piață liberă și ar fi încercat să-l facă să se obișnuiască, încet-încet, cu lumina, prea tare după atâția ani de umilință, a libertății. L-ar fi integrat, pe scurt, într-un vast program de recuperare.
Dar bunicul dvs (ales în mod liber de bolnavul febril) a preferat să-i crească bolnavului febra și să-i sporească delirul. Singurul lucru care l-a interesat a fost să le asigure celor care ne inoculaseră virusul înainte de 1990 o aterizare lină pe celălalt mal al istoriei. Avea nevoie în continuare de febra noastră. Cu un popor incult politic, ținut decenii la rând departe de orice decizie, poți face orice. Și mai ales, vei fi sigur că-l va vota ani la rând, ca salvator, pe cel care nu va face decât să-l îmbolnăvească mai rău.
Așadar, „bunicul” n-a vrut să facă din poporul român o societate de alegători liberi într-o democrație matură, ci o masă de manevră în mâna unui partid unic, dusă cu zăhărelul pomenii de la un ciclu electoral la altul. Ce nu face un om sărac pentru un litru de ulei, pentru o masă în curtea bisericii, pentru un bal al primăriei cu mici și sarmale? Sărăcia este un ingredient esențial în scenariul manipulării. Oamenii săraci nu pot gândi dincolo de ziua de mâine, nu fac planuri, nu caută soluții. Oamenii săraci pot fi lesne introduși în ecuația lui „a cere” și „a primi”.
Așadar, bunicul dvs i-a crescut bolnavului febra, i-a cultivat maladia, a continuat să-l țină cu mințile sucite. Și toate astea spunând că, „om de stânga” fiind (inexact: un comunist nu e niciodată om de stânga, ci de extrema-stângă),  moare de dragul poporului. A dat drumul peste țară armatei de activiști și securiști ajunse cu bine, cum spuneam, pe noul țărm al istoriei. S-au uitat o vreme, temători, în jur, și-au pus o vreme piciorul în ghips, s-au lămurit cum stau lucrurile, apoi și-au aruncat vechile uniforme de „activiști” și au reapărut radioși la rampă: acum purtau costume de „democrați” și „oameni de afaceri”.
Primul lucru pe care l-au făcut: preluând canalele de comunicare ale societății, au folosit sistematic sofismul ca mod de manipulare. Orice tentativă de lustrație a fost denunțată ca „vânătoare de vrăjitoare”. Le-au creat investitorilor  străini, concurenți nedoriți, portretul de „capitaliști rapace” și au ridicat împotriva lor scutul demagogic al formulei „nu ne vindem țara!”. Aceste cuvinte magice le-au permis s-o acapareze ei și, obiectiv vorbind, au condamnat la subdezvoltare economia României. Împotriva celor care ar fi putut juca rolul de medic al societății, au pus „masele muncitoare” să strige „moarte intelectualilor!”. Sub pulpana lungii  guvernări iliesciene a înflorit corupția și s-a născut baronetul României, „capitalismul de cumetrie”, cum l-a botezat atât de inspirat dl Iliescu însuși, tot el, apoi, asigurându-i toate condițiile ca să se dezvolte. Au pus, și au ținut sub control politic până în ultima clipă, justiția țării. Au pronat cu toții pacea socială („un președinte pentru liniștea noastră”), care nu era altceva decât privilegiul acordat noului activ de partid de a fura în liniște și impunitate.
Pe această temelie a așezat „bunicul” dvs tranziția. Cine ar putea să numere exact deceniile cu care a întârziat el România să  apuce pe drumul bunăstării și al civilizației? Cine ar putea să măsoare întinderea răului inaugural pe care ni l-a făcut? 
Exploatarea febrei pacientului 
Trecând la conducerea  PSD-ului, ați preluat această moștenire. În fapt, un imperiu al corupției și furtului organizat, producând pentru populația României, „ceas de ceas și clipă de clipă”, sărăcie și dezolare. Fiul spiritual al dlui Iliescu și tatăl dvs politic, Adrian Năstase, i-a întărit granițele, punând la punct tehnicile profesioniste de drenare ale banului public în buzunare particulare. Ați preluat bolnavul bine îmbolnăvit. Aveați de făcut două lucruri. Mai întâi, trebuia să-i administrați în continuare drogul febrei, al pomenii și al minciunii. Dar, mai ales – și asta vă punea de la început o uriașă răspundere pe umeri – să le redați jefuitorilor de bugete aflați în vârful ierarhiei, pe lângă certitudinea conservării surselor de îmbogățire, și siguranța că se vor bucura, netulburați de justiție, de rodul furturilor trecute, prezente și viitoare.
Și prilejul nu s-a lăsat așteptat. Ne pregăteam să ieșim din criză. Eram cu toții la greu. Fără „măsuri de austeritate” se pare că nu prea aveam cum s-o scoatem la capăt. Știați și dvs prea bine că altă soluție nu exista. Ar fi fost – momentul acesta de opintire pentru o țară întreagă – o minunată ocazie de conciliere politică a societății și un început de reconstrucție a României. Într-un context ca acela, adversitățile politice ar fi trebuit să amuțească o vreme. Dar, în loc să vă pese de noi, ați mai crescut febra pacientului cu un grad. Ați ațâțat în mod cinic și sălbatic populația împotriva celor care, pentru a ne scoate întregi la mal, se văzuseră constrânși să ia măsuri nepopulare. Au făcut-o știind foarte bine că opoziția îi poate transforma  în victima unui populism la îndemână. Ați avut lipsa de fair play să recurgeți la el. I-ați demonizat pe cei care, alegând să scoată țara la liman, știau prea bine că riscă să se înece ei. Din acel moment, eliminarea lui Traian Băsescu, tăietorul-de-pensii-și-salarii, a devenit și a rămas singurul punct în programul dvs politic. N-ați pierdut ocazia să-i dați în cap adversarului când era cu mâinile legate. Încercarea disperată de a-l da jos nu era altceva decât un mod de a împacheta în „bine național” spaimele care vă bântuiau fără încetare. Erați terorizat pur și simplu de gândul unei justiții scăpate total de sub control politic. În locul unei solidarizări politice la greu, care v-ar fi legitimat pentru prima oară după 1990 ca un „partid pentru țară”, și nu ca unul al răului organizat, ați preferat să sădiți, în mințile noastre febrile, fantasma dictatorului. De fapt, n-ați făcut decât să lipsiți România de punctul ei intern de echilibru. De când ați preluat guvernul, România nu mai e guvernată. Combinațiile de gașcă, pe care le numiți „politică”, vă acaparează tot timpul. Iar pe noi ne țin cu sufletul la gură și ne dau senzația că ne aflăm în epicentrul unui cutremur perpetuu.  Ne-ați furat direcția în care trebuia să mergem. Ce s-a petrecut în vara lui 2012 reprezintă, după mineriadele „bunicului”, cel mai neprietenos act la adresa poporului român. Ați fost atunci leit băieților răi din Portocala mecanică. Păreați un huligan adolescent scăpat în magazinul de porțelanuri al fragilei noastre democrații. Ați spart cu bâta obiecte prețioase, arse la foc mocnit, ani la rând, în cuptoarele renașterii chinuite ale acestui popor. Tot ce se căznise să iasă cu greu la lumină – Curtea Constituțională, Avocatul Poporului, Institutul Cultural Român, Parlamentul însuși (ați încurajat migrarea subvenționată a politicienilor de la un partid la altul) – a fost făcut zob în câteva zile. 
Vin alegerile 
Iar acum suntem în preajma alegerilor prezidențiale. Febra  pacientului trebuie exploatată din nou la maximum. O vreme, i se aduce acestuia la pat pomană. „I se dă.” Ca și pe vremuri. „Ce se dă aici?” era întrebarea standard pe care o punea orice trecător când vedea o coadă. Și dacă socotea că are vreo șansă „să primească”, se așeza și el la coadă „să i se dea”. O, „se dădeau” de toate! Partidul, în grija și iubirea lui pentru noi, ne dădea când pâine, când ouă, când brânză, când schelete de pui. Câte puțin din toate, pentru ca instinctul foamei și al vânătorii să fie mereu în alertă. Iar noi „primeam”, când primeam,  pâine, ouă, brânză, schelete de pui. În aceste condiții, mărfurile încetaseră să fie mărfuri, iar banii ajunseseră o formalitate. Se umbla cu banii într-un buzunar, și cu punga de plastic pliată în celălalt buzunar. Esențial era să poți face ceva cu banii și punga. Iar când făceai, pentru că totul avea alura unui hazard binevoitor și a unei generozități al cărei autor rămânea în umbră (știai, doar, că e „Partidul”), nu te puteai desprinde de senzația că ți „se dăduse” și că „primiseși”. Evident, ceea ce ni se „dădea” și ceea ce „primeam” era o infimă parte din ceea ce ni se lua.
Și dvs luați din banii noștri și-i dați fără să ne-ntrebați ce vrem să se facă cu ei. Îi dați sub formă de „alocații” lăcașelor de cult,  primăriilor comunale, copiilor de etnie romă – toate astea în plină campanie electorală.  Evident, pentru toată acestă generozitate țintită, practicată pe banii noștri, primiți voturi. În fapt, ați alocat o parte din banii noștri alegerii dvs ca președinte. Slujbașii clerului sunt tranformați în agenți electorali, primarii își conduc plutoanele rurale la vot, etnia romă își face peste noapte partid și declară pe față că „vă așteaptă la negocieri” și vă „sprijină”. În preajma alegerilor, folosind banii publici, v-ați pus astfel la punct o adevărată armată electorală făcută din preoți, romi și primari. Ce democrație e asta și ce „cursă electorală”, când unul dintre candidații la prezidențiale ia startul avantajat de funcția de prim-ministru și-și cumpără din bugetul de rezervă al țării alegători și agenți electorali? Până și locuitorul ultimului cătun ar trebui să țipe de indignare.
Dar lucrul cel mai grav este că ați ridicat la rang de politică de stat cea mai teribilă formă a ne-patriotismului: populismul. „Mândri că suntem români”? Într-un moment în care România se află în coada clasamentelor europene la mai toate capitolele importante ale vieții (civilizație, salarii, sănătate, educație, mediu, șosele…)? Mândri că suntem români putem fi când ne gândim la domnitorul Cuza, la Brătieni, la Carol I, la Spiru Haret, la Carol Davila, la Regina Maria, la Eminescu și Caragiale, la Cioran și la Mircea Cărtărescu, dar nu la Ponta și la guvernarea lui. Când unul dintre noi ridică glasul să spună în ce hal ne-a adus țara clasa politică a tranziției, e denunțat de corul huiduitorilor de profesie ca nepatriot. Nu patriotismul de paradă e pus în discuție. Nu participarea ipocrită la hramuri și la plimbări de moaște e nepatriotică.  Nu anexarea politică în emisiuni de televiziune a unor copii medaliați la concursuri de gimnastică sau la olimpiade de matematică e nepatriotică.  Nu menținerea în analfabetism a populației e nepatriotică. Nu surparea permanentă a instituțiilor statului de drept și oblăduirea borfașilor sunt nepatriotice. Arătați cu degetul sunt cei care îndrăznesc să spună că se întâmplă toate astea. Și care o fac pentru că sunt răniți de moarte de imaginea unei populații care bântuie prin lume, fugind unde vede cu ochii de o țară devastată de hoție, circ și minciună. 
Final neașteptat. Un prinț shakespearian pe drumul Damascului. 
Am obosit să vă scriu. În momentele în care nu mai văd ieșire din urâțenia în care ne faceți să trăim și pe care vreți s-o instalați de-acum în inima vieților noastre, îmi imaginez o miraculoasă convertire. Îmi spun că aveți toate datele să faceți cel mai formidabil salt: să deveniți din persecutor al binelui – misionar al lui. Încerc să vă tentez, încerc să vă conving. Ascultați.
Cine servește răul în mod călduț, meschin, nespectaculos nu are de unde se converti. În schimb, cine e instalat în epicentrul lui – cine minte la scară mare, fură doctorate, face zid în jurul jefuitorilor de țară și-și pricopsește anturajul – are din plin terenul solid pentru a executa saltul mântuirii  sale. E nevoie de întreaga vizibilitate a răului, pentru ca binele să poată apărea la lumină prin contrast, ca forță eliberată. I-am invidiat întotdeauna pe cei care au ajuns să pășească pe drumul Damascului. Pentru că acolo alchimia morală e mirifică. Noi, ceilalți, trăim o viață întreagă zidiți în mediocritatea păcatelor noastre, pe care încercăm s-o domolim din când în când cu câte o faptă bună la fel de mediocră. Măreția binelui, în schimb, apare când ea se opune unui rău măreț venit nu din afară, ci din chiar viscerele lui. Dinlăuntrul aceleiași persoane. Nu cred să existe fericire mai mare decât să trăiești ziua în care simți cum pleacă demonii din tine. Închipuiți-vă cum arată o inimă care bate diavolește în slujba tuturor netrebniciilor lumii, schimbând deodată direcția bătăilor, cu aceeași patimă și forță, întru alinarea suferințelor omenești.
Dvs aveți toate datele pentru a realiza o răsturnare de proporții. Poporul român, când nu știe să iasă din impas, așteaptă o minune. Nu vreți dvs să-i furnizați minunea asta și să deveniți opusul a ceea ce sunteți? Nu vreți să fiți ca Henric, prinț de Wales, fiul regelui Henric al IV-lea? Cel pe care prietenii de beție și de netrebnicii cu care se-nhăitase, burduhănosul Falstaff în primul rând, maestrul lui în stricăciune, lăudăroșenie, minciună și depravare, îl numeau Hal?  Cel despre care regele se întreba de unde anume se adunaseră în fiul său „atâtea patimi josnice, nevrednice, murdare, deșănțate, de unde-atât noroi? De unde cârdășia cu haimanale fără căpătâi”? Hal, cel care în preajma morții tatălui devine opusul său, cel care se transformă în prințul Henric, iar care din clipa în care își pune, ajungând Henric al V-lea, coroana pe cap, îi spune lui Falstaff, vechiului dascăl al depravărilor sale, ca „sub strășnicia morții, să plece la zece mile” de palatul său? Povestea asta e una dintre cele mai frumoase din câte se află în piesele istorice ale lui Shakespeare.
Nu sunteți tentat, o clipă, să intrați în legendă, ca prințul Hal, pe poarta unei miraculoase convertiri? Să vă trimiteți socrul și pe ceilalți dascăli ai depravării, care v-au stat alături în toți acești ani, „la zece mile” de locuința dvs? Vă dați seama ce show la scara istoriei ați putea regiza? Sunt tentat să spun acum din nou, așa cum am spus la capătul unui Apel pe care l-am scris în ultima zi a anului 1989: „Iar dacă veți da curs acestei chemări, veți primi recunoștința noastră. Vă vom iubi”.
Iar dacă nu puteți, atunci nu-mi mai rămâne decât să vă rog să vă îndurați de noi. Fie-vă milă de noi, domnule Ponta! Nu faceți să vină năpasta peste România, ajungând dvs președinte al ei! Nu cred că în halul în care e acum, țara noastră ar suporta lesne lespedea răului pe care vă pregătiți să o așezați, pentru câțiva ani buni, peste ea. Nu ne lăsați să apucăm pe drumul lung și ocolit al „terapiei Ponta”, la capătul căreia, dacă am mai exista ca popor, nu ne-am putea vindeca decât după ce vom fi băut până la capăt din paharul tuturor amărăciunilor noastre.
Gabriel Liiceanu
SURSA: http://www.contributors.ro
-----------------------------------------------------------------------

Cum votează cei de-afară:

Cum votează ei, cei care trimit bani în ţară. Ca să se vopsească spre exemplu faţada hidoasă a unui bloc din vreun oraş în care primarul sau e PSD-ist sau are voie să treacă cu nesimţire la partidul concurent ca să rămână la putere.
Cei plecaţi, muncesc zi lumină respectînd cu sfinţenie regulile unei alte societăţi, într-o limbă străină pe care au învăţat-o tîrziu, dar atît de bine încît au ajuns să-şi viseze îngrijorările, coşmarurile, cu vorbe de împrumut. Nici vorbă, n-au uitat deloc limba română, numai că nu ştiu cum se face dar în an electoral îşi găsesc mai greu cuvintele din aria semantică a speranţei.
Am vrut să ştiu în jurul meu dacă cei care au ales să trăiască departe de ţară se duc sau nu la vot şi cum îşi motivează opţiunea.
Cu România mult departe în retrovizor, cei plecaţi fac uneori sute de km pentru a-şi vota preşedintele.
Şirul de kilometri pe care ar trebui să-l parcurgă sunt un straniu cordon ombilical. Între ei şi România, între starea lor de profundă trezie civică şi anestezia amputării de ţară. 
1. Bogdan, medic, regiunea pariziană: « Populaţia României este de cîţiva ani foarte polarizată politic, în mod iraţional, şi o parte a populaţiei se simte extrem de frustrată, considerînd că cineva i-a împiedicat pe candidaţii săi să guverneze bine. Eu cred că aceşti candidaţi, care reprezintă visul, idealul politic pentru mai mult de jumătate din populaţia României, trebuie lăsaţi să conducă ţara o bucată de timp. Pentru a nu mai putea spune că au fost împiedicaţi, şi pentru a–i linşti, calma, satisface, pe frustraţii lor susţinători.
Să li se dea ţara să ne arate ce pot, fără să mai aibă motive să strige „ticăloşii de intelectuali ne-au înjunghiat iarăşi.
” Candidaţii nu au program politic, ei nu vor decît să fie aleşi. Faptul că cei dinainte erau „mai citiţi” iar cei care vor veni vor fi mai puţin citiţi sau vor fi „mai şmecheri” e un moft.

În România actuală, care a adoptat un model economic capitalist-liberal copiat după cel american, nici nu are importanţă cine ar conduce ţara, conducătorii adevăraţi aflîndu-se departe de România iar uneltele lor locale sunt grupuri de interes economic. Oricum se pare că aceştia nici nu sunt deranjaţi atît de tare de schimbarea de bord politic prezidenţial şi asta spune tot.» 
2. Radu, profesor, Grenoble: «Da, voi merge la vot. Deoarece clasa politică, compromisă în marea ei majoritate, a târât România într-o mocirlă a corupţiei şi a furtului bunurilor naţionale şi a devenit insuportabilă această trădare de ţară. Nu poţi să asişti la jaful generalizat, organizat de parveniţii inculţi şi aroganţi, instalaţi la butoanele puterii, fără măcar să votezi. 
Până şi primul ministru e un impostor, plagiator recunoscut pe plan internaţional.
Care, circumstanţă agravantă, e şi un aprig apărător al grupurilor infracţionale organizate formate din politicieni, primari, parlamentari certaţi cu legea.
Sper să fie un vot util, să nu fie contabilizat în altă parte (am suspiciuni vis-à-vis de logaritmii de numărare a voturilor folosiţi de partidul de guvernământ), şi să fim cât mai mulţi care să ne dorim altceva decât partidele clasice şi reprezentanţii lor mincinoşi care i-au umilit pe români de un sfert de secol, îmbogăţindu-se pe spinarea lor.
Am urmărit atent această campanie şi mi se pare că se ating cote paroxistice de mizerii, diversiuni, minciuni. Candidaţii nu au aceleaşi mijloace de comunicare, nici timp de exprimare mediatic echitabil.
Afişe vizibile nu sunt decât pentru doi dintre candidaţi, primii care se regăsesc în intenţiile de vot şi ale căror interese personale şi transpartinice depăşesc ideologiile. În ambele cazuri, Ponta sau Johannis, s-ar vota legea amnistiei în favoarea celor care au delapidat ţara. 
Singura opţiune pentru demnitate şi dreptate e Macovei. Şi, deşi şansele ei sunt reduse, voi face peste 200 de km ca s-o votez.» 
3. David, antreprenor în construcţii, regiunea pariziană: «Nu mergem la vot. Sistemul de alegere a preşedintelui nu mai este compatibil, este de faţadă, trebuie aplicată o altă metodă de alegere. Votul e majoritar inutil: tot oamenii din spatele preşedintelui conduc şi venirea la putere de pînă acum a însemnat doar îmbogăţire prin furt şi minciună; deci, ce rost are să pierdem timpul la vot?

 Am urmărit foarte puţin campania electorală deoarece dorinţele şi planurile candidaţitor se repetă ca în campaniile precedente, adică promisiuni deşarte.» 
4. Olivia, specialist în marketing şi comunicare, Paris: «Mă aflu în Franţa, la Paris. Mă duc să votez pentru că între candidaţi există… Monica Macovei.

Da, gestul de a vota este util pentru mine personal: este pentru prima dată din 1989 încoace când votez pozitiv. Adică nu mă duc la vot ca să evit răul cel mai mic, ci mă duc pentru că am impresia că această persoană e ceea ce trebuie. În acelaşi timp nu îmi fac iluzii despre şansele candidatului ales de mine să cîştige, nu cred că fac parte dintr-o majoritate electorală românească.
Am încetat să mai urmăresc viaţa politică din România din preajma alegerilor prezidenţiale de la Ordonanţa de Urgenţă prin care Primul-ministru al României, stat democratic de secolul 21, autoriza migraţia politică a primarilor timp de 48 de ore...
Sunt total străină de acest sistem şi aleg în mod deliberat să nu mai informez prin intermediul media româneşti. Am informaţii din media străine şi prin comunitatea mea de pe reţelele sociale. Viitorul României? Eu am ales pentru moment să trăiesc în altă ţară, dar nu să renunţ la cetăţenia mea. Nu cred într-un viitor apropiat optimist. Iubesc Romania, şi pe cît o iubesc pe atît mă dezamăgeşte.» 
5. Florin, medic, Chartres: «Vreau să merg la vot. Şi vreau să o iau şi pe soţia mea. Asta înseamnă că trebuie să mergem cu toţii la Paris. Ar fi cam greu să mergem de două ori cu băieţelul de doi ani şi e deci foarte probabil să mergem doar în turul doi. Vrem să votăm pentru că este important cine va ieşi preşedinte şi nu vrem să iasă Ponta. 
 Evident, şi în turul 1 votul e util pentru că trebuie să-ţi aduci candidatul în finală (nu se ştie cine iese, sper să nu fie ca în 2000). Am urmărit campania în presa scrisă din România.

Emisiunile de la televizor mă plictisesc, oricum ştiu cu cine votez şi mai ales cu cine nu votez. Cineva scria într-un ziar că miza e DNA. Pentru asta votez. Sper să nu mă înşel. Nu cred în sondajul INSCOP. Cred că va fi un scor mai strâns. »
Directia pe care România ar îmbrăţişa-o va fi dezastruoasă, dacă ţara ar fi condusă de un preşedinte plagiator, lipsit total de simţul valorilor. 
5. Axia Marinescu, pianistă, Paris: «Voi merge la vot negreşit în primul tur, chiar dacă nu mă aflu în România. Consider că este foarte important ca încă dintr-o primă fază să se stabilească condiţiile unei confruntări cu şanse echitabile iar forţele puse în joc să fie legitime. Mai cred că este vital ca fiecare să-şi aducă contribuţia la un vot onest şi să-şi facă auzită vocea, mai ales pentru cei care doresc să direcţioneze altfel viitorul nostru politic imediat. Din aceste considerente am speranţa că votul nu va fi inutil, tocmai pentru faptul că o prezenţă consistentă asigură după părerea mea şi tensiunea. Am urmărit campania din România prin intermediul publicaţiilor şi emisiunilor online. Forma campaniilor nu aduce noutate, mai ales în cazul candidatului PSD-ist Victor Ponta. Vorbim despre un discurs demagog, lipsit de direcţie şi idei, exagerări mincinoase acompaniate de inconştienţă neroadă şi tupeu fără limite, dar şi de o doză îngrijorătoare de perversitate. 
 Directia pe care România ar îmbrăţişa-o (şi pe care, din păcate, deja a început să o îmbrăţişeze de la un timp încoace) se va dovedi dezastruoasă, în condiţiile în care ţara ar fi condusă de un preşedinte plagiator, lipsit total de simţul valorilor. 
Aud des faptul că suntem totuşi încadraţi de anumite reguli impuse de Uniunea Europeană şi că un preşedinte incompetent nu poate distruge un sistem reglat după orologiul exact al Europei. Poate…Dacă, la treapta nivelului macro am fi într-o oarecare măsură protejaţi de Europa, la nivelul micro, intern, situaţia se poate transorma în tragedie în momentul în care oamenii ar începe să considere absolut normal să poată accede la studii superioare fără bacalaureat, să plagieze şi să mintă fără ruşine, să calce peste cadavre în virtutea unui relativism de valori inexistente şi a lipsei de cultură şi bun-simţ, sa ridice la rang de supremaţie mitocănia şi snobismul.
Personal, cred ca Iohannis reprezintă de departe o alternativă inteligentă care poate aduce stabilitate şi rigoare, două elemente fundamentale de care avem nevoie pentru a nu aluneca în infernul pavat cu intenţii (în aparenţă) bune.

Sper ca românul să îşi dea, în sfîrşit, seama că un trai mai bun, indiferent de pregătire şi condiţie socială NU se traduce prin:
- cantitatea de mălai şi făină primită gratis ca răsplată.
- pentru orele de lenevie petrecute la cîrciuma din sat,
- nici prin cea a frecvenţei dezbaterilor de scandal ieftin de la televizor, ci prin chibzuire inteligentă, educaţie, cultură şi muncă bine direcţionată.» 
6. Ciprian, profesor, Bretania: «Voi vota. Pentru că este între noi sau ei. Ei, care au confiscat ţara pe "persoană fizică", ei care au averi ale căror cifre scapă înţelegerii. Ei, care trăiesc din sărăcia celor pe care i-am lăsat acasă.
Pentru că vedem cum arată viaţa în altă parte.
Pentru că românii merită mult mai mult.
Pentru că „lor” le este frică de noi.
La ultimele alegeri am înclinat balanţa, la referendumul pentru demiterea preşedintelui, am ajutat mult.
Pentru că ne consideră cetăţeni de rangul doi.
Pentru că suntem cea de-a doua Românie, pe care ei o înţeleg şi o dispreţuiesc.
Pentru că un vot conştient anulează un mort sau un asistat plimbat cu autocarul. Pentru că avem în sfîrşit cui da un vot pozitiv: Monica Macovei.
Pentru că vrem să continue ce a început.
Pentru că, dacă la ultimele alegeri nu mergeam la vot, Voiculescu, Vântu, Năstase, Hrebenciuc, Fenechiu, Becali ar fi condus ţara. Nu e puţin lucru că încep să plătească. Putem vota persoana care ne garantează continuarea justiţiei. Sau ii putem vota pe ei, stând acasă.  
Cît de proşti am fi dacă nu am merge la vot!?» 
SURSA: http://adevarul.ro



marți, 28 octombrie 2014

Legătura dintre miliardul de euro furat în dosarele Microsoft-EADS şi votul de duminică.

de Gabriel Bejan ,
28 octombrie 2014 
 Ştiţi cât înseamnă un miliard de euro, prejudiciul constatat de procurori în cele două dosare penale, Microsoft şi EADS? Exact bugetul Capitalei României, pe un an de zile. Dar cât reprezintă 43.000 de hectare de pădure, retrocedată ilegal, în dosarul penal în care au fost puşi sub urmărire Viorel Hrebenciuc şi Ilie Sârbu? De două ori suprafaţa Bucureştiului. Dar 230 milioane de euro, cât spun procurorii că este evaziunea fiscală făcută de Lukoil? Aproximativ bugetul Timişoarei pe anul 2008.
Eu sper din tot sufletul ca procurorii să exagereze pagubele din dosarele penale instrumentate în ultima vreme. Sper din tot sufletul ca, din exces de zel sau din dorinţa de bate recordul de breaking news-uri la televiziuni, anchetatorii de la DNA să fi strecurat câte un zero în plus, la fiecare din aceste sume. Pentru că dacă prejudiciile sunt adevărate, atunci nu pot să mă gândesc decât că am fost cu toţii nişte tâmpiţi, care nu au meritat sacrificiile făcute de alţii în decembrie 1989. Cum să ne merităm libertatea câştigată în urmă cu 25 de ani, când noi am acceptat să trăim într-o ţară săracă, cu salarii medii de sute de euro pe lună şi pensii de ruşine, iar oamenii pe care-i vedem acum cu cătuşe la mâini au adunat sute de milioane de euro, nefăcând altceva decât guvernându-ne pe noi? Adică noi îi votam şi ei, împreună cu prietenii lor, furau tot ce prindeau prin această ţară. Păi nu am fost noi proştii lor?
Cred că ar fi inutil să calculăm acum câte spitale, şcoli, drumuri sau autostrăzi s-ar fi putut face cu sumele de bani pe care bugetul statului le-a pierdut, an de an, din afacerile păguboase încheiate de mafia transpartinică. La fel de inutil ar fi să ne imaginăm unde ar fi ajuns acum România, printre ţările Europei, dacă măcar o parte din sumele deturnate în buzunare private ar fi fost investite cum trebuie de nişte guvernanţi inteligenţi şi cinstiţi. Acestea ar fi, cel mult, subiecte de reflecţie pentru adepţii teoriei conspiraţiei care cred că România este acum datoare la FMI din cauza masonilor care ne vor răul şi nu pentru că a fost devalizată ani la rând, până când nu a mai avut bani de pensii şi salarii.
Cel mai important mi se pare că, în toată această perioadă de rapt organizat, noi, românii, am închis ochii sau am înjurat în surdină, deşi ştiam cu toţii de ce avem drumuri proaste şi asfaltatori bogaţi, copii fără manuale şi programe de informatizare a şcolilor scumpe. Ştiam de bătrânii cu pantofii rupţi în picioare care bat tribunalele de ani de zile ca să-şi ia înapoi terenurile şi casele confiscate de comunişti, în timp ce zeci de mii de hectare au ajuns, prin complicităţi imposibile în ţări normale, pe mâna unor politicieni de teapa lui Viorel Hrebenciuc, Ilie Sârbu, Ioan Adam şi mulţi alţii. Am ştiut cu toţii, în aceşti ani, că din banii noştri, Dorin Cocoş sau Remus Truică şi-au construit palatele de milioane de euro sau şi-au cumpărat maşinile de colecţie, dar ne-am văzut de treabă şi am continuat să ne hlizim, văzându-i prin tabloide la braţ cu „noile lor cuceriri”.
Ce am fi putut să facem?
În primul rând ar fi trebuit să arătăm că ne pasă de ce se întâmplă în ţara asta. O bună parte din oamenii activi ai României trăiesc într-o cochilie de unde nu-i poate scoate nimeni. Nu votează pentru că „nu am cu cine”, nu vin la proteste pentru că „tot aia e” şi, în general, nu se revoltă niciodată pentru că „am atâtea pe cap, de nu mai fac faţă”. Retragerea lor nu înseamnă altceva decât abandonarea acestei ţări în mâinile mafiei transpartinice.
În al doilea rând, ar fi trebuit să fim mai atenţi la manipulare. Dacă Antena 3 sau România TV spun că este un abuz că procurorii au mers prin sate după referendumul din 2012 şi au întrebat oamenii dacă au votat sau nu, nu înseamnă că este şi adevărat. Mulţi români au înjurat procurorii, uitând însă că la baza democraţiei se află doar votul corect, dând astfel apă la moară politicienilor corupţi care s-au folosit de acest curent de opinie pentru a încerca să pună botniţă justiţiei.
În al treilea rând, poate ar trebui să ne uităm mai atenţi la ce fac politicienii pe care-i votăm. Dacă de 12 ani îl tot alegem pe Liviu Dragnea ca preşedinte de Consiliu Judeţean şi vedem că lui i-a crescut vila cât o casă de cultură, în timp judeţul moare de sărăcie, poate ar trebui să-l schimbăm. Sau dacă PSD s-a dovedit a fi, de departe, cel mai corupt partid din România, atunci de ce să-l punem în fruntea statului pe preşedintele acestuia?
Ştiu că mulţi critică faptul că toate aceste anchete ale DNA au loc în campanie electorală pentru prezidenţiale. Eu cred că, dimpotrivă, nici că se putea o perioadă mai bună. Când tocmai ai aflat că, doar din două contracte, statul a pierdut bugetul Bucureştiului pe un an, poate ar trebui să fii mai responsabil când bagi buletinul în urnă. Măcar acum, la sfârşit, când nu prea a mai rămas nimic de furat în ţara asta.
 SURSA: http://www.romanialibera.ro

sâmbătă, 25 octombrie 2014

Nu repetați greșeala din ’90! Nu alegeți Ponta!

de Cristian Campeanu , 23 octombrie 2014

Ce va spune despre România și români eventuala alegere a lui Ponta în funcția de președinte și (re)validarea democratică a PSD, expresia manifestă a cancerului corupției care macină țara din interior de 25 de ani?
O analiză a evoluției statelor din Est (Europa plus fostele republici sovietice) în sfertul de veac care s-a scurs de la prăbușirea comunismului, publicată de revista Foreign Affairs, enumeră progresele fără precedent în materie de prosperitate, nivel de trai și reforme realizate de acestea și conchide fără echivoc: „Tranziția postcomunistă nu revelează inadecvarea capitalismului liberal și disfuncțiile democrației. Mai degrabă demonstrează superioritatea și promisiunea pe care le conțin în continuare ambele“. Pentru o regiune care, așa cum avertiza fostul ministru de Externe ceh, Karel Schwarzenberg, dă dovada că a obosit de 25 de ani de democrație este o concluzie reconfortantă, menită să reamintească esența revoluțiilor din 1989.
Studiul mai constată însă că fostele state comuniste au evoluat în mod diferit și că acest lucru se datorează, pe lângă circumstanțele locale, și altor doi factori generali: ritmul adoptării reformelor și influența culturală, economică și instituțională a vecinilor ne-comuniști. Cei doi autori resping cu date statistice afirmațiile unora precum Joseph Stiglitz că tranziția graduală la economia de piață și instituții armonizate cu Vestul a fost mai puțin dureroasă și a asigurat stabilitate și creștere durabilă pe termen lung. Dimpotrivă, datele arată că tranziția în aceste țări „țestoase“ a fost mult mai dureroasă, iar performanțele ulterioare – mai slabe în mod constant. Până în ziua de azi, țările care au făcut reforme radicale repede („iepurii“), precum Polonia și Estonia, sunt campioanele regiunii, în vreme ce celelalte se află în mod constant la coadă. Al doilea factor decisiv este vecinătatea culturală și geografică. Fostele state comuniste nu au evoluat potrivit unui model „occidental“ universal, ci mai degrabă în legătură strânsă cu modelele furnizate de statele vecine ne-comuniste. Astfel, susțin autorii, statele din centrul Europei sunt modelate după chipul Germaniei sau Austriei, statele baltice – după cel scandinav, statele din Caucaz – după cel al Turciei sau Iranului, iar cele din Asia Centrală – după diverse profiluri asiatice.
Dacă aceste concluzii susținute de fapte sunt corecte, ce spune acest lucru despre România? În primul rând, că o minoritate poate avea dreptate împotriva unei majorități covârșitoare. În 1990, aproape 90% din populație a ales FSN și formațiuni-satelit ale FSN și 80% l-au ales pe Ion Iliescu, iar această alegere a fost una dezastruoasă pentru România, dat fiind că a prelungit agonia tranziției și, prin instaurarea unui sistem uriaș de corupție, a secătuit resursele care ar fi putut fi folosite pentru refacerea țării din ruina comunistă. Această alegere a fost perpetuată sub o formă sau alta în toate ciclurile electorale, în pofida evidențelor că FSN-FDSN-PDSR-PSD reprezintă cancerul „instituțional“ care parazitează și vlăguiește statul român. Dosarele retrocedărilor frauduloase de terenuri (mai ales păduri), dosarele Microsoft și EADS, precum și trocul Hrebenciuc-Șova privind imunizarea oligarhiei de stat de legea penală ar trebui să reprezinte pentru orice român dovada materială – legendara armă fumegândă – a caracterului sistematic al corupției în interiorul PSD și al pericolului național pe care îl reprezintă sistemul pesedist. Diferența fundamentală dintre PSD și ceilalți nu este că celelalte partide ar fi curate și nu ar avea corupții lor, ci că, dacă aceștia au comis acte de corupție, au făcut-o în interiorul sistemului creat de Ion Iliescu și PSD, părinții tranziției graduale la capitalism și ai jafului sistematizat prin contracte cu statul pe baze clientelare. S-ar zice, așadar, că în acest moment ar trebui să fie evident pentru orice român rațional că PSD nu mai poate fi o opțiune și că majoritatea românilor, confruntați cu evidența, vor vedea în alegerea reprezentantului PSD – Victor Ponta – în funcția de președinte un pericol mortal la adresa statului român și o vor respinge așa cum merită. Ar fi trebuit să devină clar pentru majoritate, de acum, că a-l alege pe Ponta ar fi ca și cum i-ai lua din mână cuțitul hoțului la drumul mare care te jefuiește și i-ai oferi, în schimb, pistolul.
Dar nu este nici pe departe atât de evident și, dimpotrivă, calitatea de favorit a lui Ponta nu pare să fi suferit foarte mult în urma anchetelor DNA. Or, ce spune acest lucru despre alegătorul român? Alegerea lui Ponta nu poate fi decât efectul unei orbiri generale a societății românești, similară cu cea din 1990, sau expresia unui scepticism și a unei dezamăgiri profunde care ar confirma diagnosticul oboselii de democrație. Iliescu a fost ales cu entuziasm la 20 mai 1990, având cea mai mare rată de participare înregistrată vreodată. Nu este cazul acum, când pare să domnească lehamitea. Dar un lucru se conturează cu limpezime. PSD se laudă cu un număr de membri o dată și jumătate mai mare decât predecesorul său, Partidul Comunist. În condițiile unei prezențe reduse la vot, o eventuală victorie a lui Ponta va fi victoria structurilor de partid, ceea ce va însemna că restul românilor au preferat să stea acasă și să lase Răul să triumfe. Din acest punct de vedere, victoria lui Ponta/PSD va declanșa o criză a democrației românești, pentru că va genera un regim ilegitim, în lipsa susținerii majorității tăcute. Recuperarea acestei majorități trebuie să devină prioritatea politică în anii următori, altfel România riscă să apuce ireversibil pe drumul autoritarismului de tip putinian.
Dacă pare exagerat, atunci să amintim celălalt element caracteristic celor 25 de ani de tranziție: vecinătatea. Cehia și Slovacia au primit influențe (și investiții) germane și austriece, Austria pare să fie model pentru Ungaria și Croația, prezența germană în Polonia este masivă, în vreme ce balticii au fost influențați definitoriu de Finlanda și Suedia. Bulgaria este aproape un caz-școală, fiind influențată de corupția masivă de inspirație turcească, dar și de corupția masivă, sistemul oligarhic de stat, socialismul funciar și rusofilia deșănțată ale grecilor. Dar România? România nu a avut un vecin ne-comunist care s-o influențeze decisiv. Ce-i drept, influențele central-europene sunt vizibil prezente în Transilvania și Banat (la fel și investițiile), dar nu există un model occidental care să fi inspirat și să fi influențat tranziția românească, ceea ce o face mai vulnerabilă decât celelalte la influențele din Est.
După mineriada din iunie 1990 a avut loc cel mai mare exod de creiere din istoria modernă a României. Mulți se gândesc acum să facă același lucru și să voteze cu picioarele. Înainte, însă, să se producă o a doua hemoragie ireversibilă de inteligență și resursă românească, un apel:
Nu repetați uriașa eroare din 1990! Nu votați Victor Ponta!

http://www.romanialibera.ro

De ce se scufundă Patriarhul odată cu Ponta


de Laurentiu Mihu, 23 octombrie 2014
 Bani, bani, bani, bani, bani și iarăși bani! Biserica Ortodoxă Română încasează în acest moment sume neverosimil de mari de la un Guvern care se prăbușește văzând cu ochii. Capii Bisericii nu văd în asta o problemă, nici măcar una morală, deși fiecare argint pe care pune mâna în toiul campaniei electorale este echivalentul unei pălmi istorice date obrazului deja brăzdat al contribuabililor români. Peste 80% dintre ei se declară tocmai creștin-ortodocși.
Fenomenul alocărilor bugetare extraordinare (în general, banii provin de la Fondul de rezervă al Guvernului) capătă accente faraonice cu fiecare săptămână ce ne apropie de momentul primului tur al alegerilor prezidențiale.
Nu ai nevoie de un IQ superior și nici de vigilența unui gardian de la Alcatraz pentru a-ți da seama că sutele de milioane de lei trimise de Guvernul Ponta în teritoriu, la autoritățile locale de aceeași culoare politică, urmează un algoritm prestabilit.
Un algoritm pervers, care sincronizează promisiunile deșănțate ale candidatului PSD cu clepsidra electorală.
Un algoritm pervers și profund nedemocratic, întrucât lipsa de transparență și componenta discreționară sunt liniile sale directoare.
Că operațiunea la care asistăm de câteva luni bune, și care s-a acutizat în ultimele zile și săptămâni, a fost premeditată, stă mărturie modificarea prealabilă de legislație.
Ea a permis echipei Ponta-Dragnea să dreneze sume uriașe de bani publici fără a mai da socoteală în vreun fel: inițiativele nu sunt comunicate imediat după ședințele de guvern, deciziile propriu-zise apar târziu în Monitorul Oficial, nu poate fi cunoscută de la bun început destinația exactă a fiecărui leu pe care Guvernul îl scoate din buzunarele noastre.
Totuși, banii deturnați în scop politic provin din taxele și impozitele pe care le plătesc cetățeanul simplu, antreprenorul, corporațiile!
Privind din perspectivă penală, e limpede că se profilează la orizont un potențial dosar-bombă. Implicațiile sale ar putea fi tectonice, dat fiind faptul că vorbim aici de fonduri publice, de implicarea directă a unor oficiali de rang înalt (până la nivel de premier și vicepremier), de schimbări de legislație făcute cu rea-voință și multă, foarte multă iresponsabilitate.
Dar dacă din punct de vedere politic, economic și penal problema este deja una imensă, din punct de vedere moral se poate vorbi de un adevărat cancer.
De ce?
Pentru că în toată afacerea asta cu foarte mulți bani publici direcționați discreționar de niște oficiali interesați strict de supraviețuirea lor politică, își face numărul un alt jucător extrem de incorect: Biserica.
Da, extrem de incorect, de oportunist, de ipocrit.
Date fiind imperativele morale – în teorie, mult superioare orizontului profan - cărora capii Bisericii ar trebui să li se supună din prima clipă și în fiecare clipă, culpa în care aceștia se găsesc o transcende (încă o dată, moral) pe cea a baronilor PSD, miniștrilor PSD și premierului PSD lipsit de scrupule și de orice Dumnezeu.
Simplul fapt că Biserica acceptă să își tranzacționeze statutul și să își pună în umbră dimensiunea sacră, totul contra zecilor de milioane de lei aruncați cu un zâmbet acru de către politicieni aflați vremelnic la putere, reprezintă în sine o trădare a Cuvântului Domnului și, revenind pe Pământ, a milioanelor de credincioși.
Știu, problema e una veche, iar de fiecare dată când subiectul de față este atins, în Dealul Patriarhiei apar crize de nervi și accese răvășitoare de auto-victimizare.
Când Biserica mai și acceptă această umilire numai și numai de dragul „ochiului dracului” și al consolidării unei otrăvitoare influențe în „cercurile înalte” - în proximitatea și în interiorul unei campanii electorale - ajungi să te întrebi la ce bun să continui a face distincția între un Patriarh lacom și un premier la fel ca el, între un arhiepiscop fățarnic și un ministru ipocrit, între un paroh lipsit de rușine și un șef de partid înveșmântat în straiele vătafului.
Apoi, când Biserica se dă de ceasul morții pentru a-și cultiva relațiile cu un prim-ministru profund imoral și vulnerabil penal, ori pentru a măguli cu diverse decorații suflete sărace, dar cu orgoliu bogat, precum cel al lui Liviu Dragnea, și, în general, când Biserica Ortodoxă Română sărută în prag de campanie electorală și în timpul ei ghiulul contrafăcut al unui regim penal și cu vădite tendințe autoritare, din nou, te întrebi ce legătură mai are această fărâmă mundană de reprezentare a sacrului cu „talpa” țării?
Ai ales deja, tu, Biserica, prin capii tăi, să joci în altă ligă, vorba proaspăt încarceratului Sorin Roșca Stănescu.
În fine, când Biserica Ortodoxă Română acceptă fără clipire pomeni electorale de zeci de milioane de lei de la un regim care amenință să distrugă și ceea ce a mai rămas din fibra țării, cum este regimul Ponta, din nou, te întrebi: În slujba cui s-a pus această Biserică?
Cert este că nu în slujba turmei pe care o păstorește, din moment ce face sluj în fața unei conduceri politice profund corupte și, tocmai prin asta, fenomenal de imorală.
Numai în ultimele două luni, bisericile au înghițit de la Guvern, din fonduri cu destinație excepțională, peste 30 de milioane de lei.
Sunt bani mulți și, până în 16 noiembrie, ar putea fi chiar mai mulți.
Păcatul și mai mare este că BOR a făcut-o fără a se întreba o clipă dacă nu cumva e incorect și anormal să nu aștepte până ce trec alegerile, pentru a nu fi suspectată că face jocuri electorale.
Dar ce să mai zici, din moment ce oameni precum Gigi Becali au ajuns modele de implicare socială și pastorală, fiind promovați intens de mulți reprezentanți ai Bisericii (ceva mai discret de către înaltele fețe, dar pe față, de cei cu ranguri mici)!
În fața subitei “mărinimii” guvernamentale, PF Daniel ar fi putut să-i mulțumească frumos premierului pentru intenția de a aloca sume substanțiale către biserici.
Apoi, să-i spună că va accepta banii - poate nu integral, ci strict pentru nevoile urgențe - întrucât nu s-ar face altfel într-o Românie cu atât de multă sărăcie și politicieni sau interlopi neverosimil de bogați.
În sfârșit, ar fi putut să-i spună că și ceea ce I-ar cam veni să accepte, din sumele puse la dispoziție, va trebui să aștepte trecerea lui 2014, pentru a nu induce în eroare enoriașii în an electoral, pentru a menține la standarde acceptabile moralitatea Bisericii, în fine, pentru a nu da un semnal prost celor care consideră opulența și oportunismul incompatibile cu moravul bisericesc.
PF Daniel și cei de care se-nconjoară au picat cu brio acest adevărat test de stres la care i-a supus în ultimii doi ani, și cu precădere în ultimele săptămâni, candidatul Victor Ponta.
E drept, milioanele au curs și zidurile de beton și cărămidă au continuat să se înalțe, inclusiv la Catedrala Mântuirii Neamului.
Dar țara – țara a continuat să se scufunde.
Din fericire, așa cum arătam și în ultimul editorial, premierul care l-a ispitit pe Patriarh, și care nu are o problemă în a-și târî țara în marasm, a ajuns să se scufunde el însuși cu o viteză infinit mai mare.
Ciudat, totuși, că PF Daniel, un pragmatic din toate punctele de vedere, nu înțelege că atunci când încetezi a mai fi realist, pragmatismul rudimentar sfârșește prin a atârna în cui.
Sigur, PF Daniel, care acceptă pomeni electorale mai ușor decât ar face-o familiile cu șapte copii și doi părinți șomeri, ar putea miza pe faptul că puternicii zilei apar și dispar, dar fibra îndoilenică a politicianului român va dăinui încă multă vreme de aici încolo.
Sigur, s-ar putea să nu se înșele.
Dar dacă asta e mentalitatea unui conducător al Bisericii, încă tânăr și care a avut pe deasupra șansa de a studia în străinătate într-o vreme în care străinătatea însemna pentru 23 de milioane de români o altă galaxie, atunci de ce am continua noi, credincioșii și plătitorii de taxe, să-l acceptăm și să-l finanțăm?
Pe final, un fel de pildă.
Printre primele condoleanțe care au fost transmise Franței și familiei președintelui grupului Total, Christophe de Margerie, decedat pe aeroportul moscovit Vnukovo, s-au numărat și cele venite de la Vladimir Putin.
Liderul de la Kremlin l-a numit prieten al Rusiei și, având în vedere criticile lui de Margerie față de sancțiunile impuse Moscovei de către Occident, regretele lui Putin aveau un resort nu doar de ordin personal, ci mai ales strategic.
Dar ce poate fi mai ironic decât faptul că până și prietenii Rusiei pot sfârși tragic din cauza eșecului politicii duse fix de liderii Rusiei?
Alcoolismul și glonțul său de argint, vodca, sunt de mult timp o problemă de siguranță națională acolo, cangrenând totodată țesutul social și economic al celei mai întinse țări de pe Glob.
Faptul că avionul privat al șefului Total s-a izbit la decolare de un utilaj condus pe pistă de un șofer băut (informație oficială, lansată chiar de către anchetatorii ruși) este o ilustrare, la nivel micro, a dezastrului național numit vodca și, mai presus de orice, a dezastrului produs de politica inadecvată a lui Putin.
Poate că tragica dispariție a lui Christophe de Margerie va sensibiliza mai mult Occidentul și va deschide o dată în plus ochii liderilor europeni cu privire la „Rusia reală”, la ceea ce înseamnă cu adevărat mâna forte a lui Putin și la cât de periculoasă poate deveni această țară, Rusia, dacă nu va fi sprijinită să scape din deriva în care o trage pseudo-țarul de la Kremlin.
În același timp, poate că ne va deschide și nouă, românilor, ochii asupra păcatului nemărginit pe care îl comite Biserica, atunci când secondează lideri politici cu aspirații și înclinații de autocrați, atunci când alege să nu crâcnească în fața unor regimuri corupte până în ultima celulă a măduvei lor.
De reținut că Putin nu s-a îndepărtat nicio clipă de propriul popor fără să se asigure că pasul lui neghiob e precedat, dar și justificat de cel al Bisericii Ortodoxe Ruse.
Chiar vrem asta?
SURSA:  http://www.romanialibera.ro
 

luni, 20 octombrie 2014

De ce avem nevoie de yoga? Ce ne poate oferi yoga?

de instructor yoga Monica Dascălu.

Putem considera pe bună dreptate că yoga este un imens tezaur, o comoară spirituală a umanității, pe care fiecare dintre noi suntem invitați să o descoperim și să o fructificăm. Yoga este un sistem eminamente practic care, prin profunzimea și dezvoltarea sa, nu are termen de comparație pe această planetă. Acest sistem cuprinde metode specifice care ne permit să ne armonizăm trupul, să dobândim o perfectă stare de sănătate, să ne relaxăm, să ne încărcăm cu energie, să ne antrenăm diferite capacități și abilități fizice, psihice, mentale, sufletești și spirituale. 

În zilele noastre, foarte mulți dintre noi avem mare nevoie de yoga. De ce? 
  -) Pentru că unii dintre noi nu știm să ne bucurăm de viață sau pur și simplu nu mai apucăm să ne gândim la așa ceva, fiind prinși în iureșul treburilor cotidiene, al grijilor zilei de mâine și al planurilor de viitor.
-) Pentru că suntem adeseori obosiți, stresați, agitați, nemulțumiți, bolnavi, nefericiți, influențabili, rigizi.
-) Pentru că uneori avem senzația că nu avem deloc control asupra vieții noastre și că nu știm încotro ne îndreptăm (sau intuim acut că nu ne îndreptăm în direcția cea bună).
-) Pentru că fericirea noastră depinde de evenimente exterioare și de alte ființe și, în rarele ocazii când o trăim, pare că ne scapă printre degete.
-) Pentru că nu avem repere valorice și nu știm care sunt lucrurile esențiale.
-) Pentru că nu știm cum să ne transformăm și să ne orientăm viața în sensul dorit, pentru că nu ne este prea clar care este rostul vieții noastre și vrem să găsim ceea ce ne lipsește pentru a fi împliniți, sănătoși, fericiți și armonioși.
-) Pentru că atunci când în fine ne decidem să ne apucăm să căutăm informații și metode care ne pot ajuta să ne îmbunătățim viața, suntem asaltați de oferte care mai de care mai extravagante și nu avem niciun criteriu de selecție... De ce să ne apucăm mai întâi? De dietă, de exerciții fizice, de vreo practică meditativă, de terapii naturiste, de tehnici de relaxare, de metode de trezire a sufletului sau chiar de astrologie? 


Cursurile de yoga ne oferă din toate exact atât cât avem nevoie, într-un ansamblu coerent care nu neglijează niciun domeniu al vieții noastre și niciun aspect al ființei noastre. 

Ce ne poate oferi yoga?

-)Yoga ne oferă fiecăruia dintre noi o viziune înțeleaptă și echilibrată care ne poate ajuta să ne organizăm mult mai bine viața, astfel încât aceasta să fie din ce în ce mai armonioasă și împlinită.

-)Yoga ne oferă fiecăruia dintre noi un set de metode simple și eficiente care, atunci când sunt aplicate corect și perseverent, ne ajută să dobândim o stare de sănătate deplină pe care apoi o vom putea menține cu ușurință.

-)Yoga ne oferă fiecăruia dintre noi exerciții accesibile cu ajutorul cărora ne vom armoniza trupul atât ca estetică și armonie, cât și ca tonus, energie și putere.

-)Yoga ne oferă fiecăruia dintre noi tehnici de relaxare, de meditație și de concentrare care ne ajută să eliminăm definitiv oboseala, stresul, insomnia, să depășim anumite probleme emoționale și să compensăm în mod inteligent suprasolicitarea cu care ne confruntăm adeseori.

-)Yoga ne oferă fiecăruia dintre noi un sistem eminamente practic, extrem de eficient, de dezvoltare personală, care ne permite să dobândim succesul în tot ceea ce ne propunem să realizăm și care este benefic.

-)Yoga ne oferă fiecăruia dintre noi cunoștințe esențiale și repere valorice care ne vor transforma radical viziunea asupra propriei ființe și asupra celoralți, asupra relațiilor personale sau profesionale și ne vor ajuta să ne armonizăm aceste relații.

-)Yoga este atât de eficientă în atât de multe direcții importante deoarece ea este în primul și în primul rând un sistem spiritual, bazat pe cunoștințe ezoterice străvechi despre lume și viață, despre alcătuirea ființei umane. 
-) La modul fundamental, yoga ne oferă o cale spirituală autentică care ne permite să-L descoperim pe Dumnezeu în propria noastră ființă și să atingem starea de desăvârșire spirituală. Pe parcursul acestei căi de redescoperire interioară, vom beneficia din plin de beneficiile practicii yoga, căci vom avea o viață din ce în ce mai fericită și plină de sens.


SURSA: yogaesoteric
14 octombrie 2014