”Mă vindec de tot trecutul meu întunecat, de toate faptele și gândurile care m-au oprit să evoluez și care m-au îndepărtat de Lumină. Vreau să evoluez în iubire. Eu sunt iubire. Așa să fie!” (în sprijinul cititorului interesat)

Totalul afișărilor de pagină

miercuri, 5 iunie 2013

Când Dumnezeu mi-a făcut semn (2)



(20 aug.2012; channeler Kathryn E. May, PsyD)
(În loc de preambul la prima parte)

Editez împreună cu ….. Hemingway
Nu pot explica cele ce urmează. Nimic în formarea mea sau în educația mea nu poate explica ceea ce am învățat și
Kathryn E.
experimentat. Sunt de formație psiholog și am fost totdeauna interesată de știință, și nu am simțit o afinitate față de nicio religie anume. De fapt, efectul negativ al religiei dogmatice este unul dintre subiectele pe care le-am tratat în cărtea mea.
Poveștile pe care le voi spune și experiențele pe care le voi descrie se bazează pe ceea ce știu, pentru că toate mi s-au întâmplat mie și n-au avut legătură cu niciun sistem de credințe.

Este pur și simplu povestea mea, lucrurile pe care le-am văzut și simțit personal. Nu am nicio explicație pentru ceea ce am descris aici, cu excepția faptului că 40 de ani am muncit pentru a obține clarificări asupra a tot ceea ce am trăit și mi s-a întâmplat. Știu că evenimentele și întâmplările din viața mea au operat asupra creierului meu central, mintea și inima mea deschizându-se empatic spre comunicare într-un nou mod, diferit de ceea ce cunoșteam până atunci.
În ultimii 10 ani, sau cam așa ceva, am fost într-un proces conștient de creștere a abilităților mele psihice pe care le-am abandonat temporar din tema de a nu deveni "diferită" față de semenii mei. Idei, imagini, fraze întregi sau coloane muzicale intrau în mintea mea, instantaneu, fără o pregătire sau o intenție prealabilă.

Am început să folosec aceste neobișnuite capacități în terapia cu pacienții mei. Asta m-a ajutat frecvent să obțin informații asupra unor probleme de familie, speranțele și visele pacientului, sau, mai ales, asupra obstacolelor emoționale înmagazinate în subconștientul investigatului. Această ”prospectare” avea asupra corpului meu un anumit efect. De exemplu, dacă la o întrebare de-a mea, pusă pentru a mă edifica asupra unei cauze, simțeam un fior care-mi străbătea corpul, fără a avea senzația de ”rece”, interpretarea corectă era ”da”, adică mă aflam, în acea investigație, pe drumul cel bun.

Am început să explorez cu mai multă atenție fenomenele psihice și am luat parte la mai multe sesiuni de canalizare cu un mediu care se punea în legătură cu o entitate pe nume Makarta, care, ulterior, a devenit mentorul meu, și cu care am dezvoltat, în cele din urmă, o relație strânsă de lucru.

Cu aproximativ un an și jumătate în urmă, am petrecut multe ore la biroul meu pentru a scrie, corecta și edita cartea mea intitulată, "Cine are nevoie de Lumină". În acest timp, cu mine s-a produs o schimbare uriașă, în ceea ce privește volumul și calitatea unor informații pe care le-am primit. Informațiile le primeam prin computer, care părea că lucrează independent, de parcă avea o minte proprie. Nu știu cum și prin ce mecanisme, uneori, în timpul redactării, computerul meu revenea asupra unor pasaje pe care le depășisem, pentru a face unele marcaje, atrâgându-mi parcă atenția că acolo trebuia să corectez ceva. Exact în acele momente, în mintea mea apărea o altă formulare a frazei sau propoziției, ceea ce îmi ușura foarte mult munca de corectare.


Din ce în ce, am constatat că atunci când încercam fac formularea finală, liniile se deplasau astfel încât mi se evidențiau titlurile cele mai indicate. La început, m-am luptat opresc acest proces ieșit de sub controlul meu, dar totul părea că se amestecă în mintea mea, până ajungeam să mă enervez. Mă tot întrebam ce se întâmplă și dacă nu cumva vechiul meu calculator dă semne de oboseală? Repetatele mele încercări au început să mă conducă la ideea că o forță din afara mea intervine cu un anumit scop, deși o făcea într-un fel cidat și, oricum, inexplicabil. În cele din urmă, mi-am retras scaunul
, mi-am ridicat mâinile și am spus: "În regulă. Cine se joacă cu computerul meu? " Atunci, o voce extrem de clară, de parcă cineva s-ar fi aflat în acea cameră, a grăit: " Hemingway". 

Ce? Ca și în Ernest? ", am întrebat eu. 
"Da, e Ernie! " 
Imediat am simțit mai multe prezențe în camera mea.
"Am cumva un comitet de editare a cărții mele?" 
"Da" 
"Și, tu te-ai folosit de computerul meu?"
Da, mă temeam că nu-mi mai pui întrebarea asta o dată." 
"Bine, arată-mi cum faci asta”. 
Am tastat o linie sub un cuvânt care subit a dispărut. L-am scris din nou. A disparut din nou și din nou. 
"Bine, m-ai convins. Am nevoie de ajutorul vostru”.
Și, de atunci încolo, Ernie a preluat conducerea asupra corectării frazelor pe care le scriam, printre altele. 

Citisem despre Frăția Albă (ca lumină, nu culoare a pielii), reprezentând un grup de ghizi spirituali care erau acolo pentru a acorda ajutor medical, dar nu am fost conștientă de alte grupuriMi s-a spus că au fost numiți să mă ajute, și că, da, ei făceau parte din Frăția Albă.

În acel moment, am decis să mă relaxez și să fac o plimbare. Am fost încântată să aflu din grupul de ”asistență” mai făceau parte: Frieda și Eric Fromm, Emily Bronte, și, mai târziu, ee cummings (?), care a ajutat cu poezii.

Ce a urmat a fost o activiate destul de greoaie, dar frecvent hilară, ce s-a transformat treptat într-o colaborare intimă. Mi-am păstrat întotdeauna autoritatea asupra deciziilor finale, în ceea ce privea materialul editat, dar, practic, fiecare capitol a fost comentat de ”comisie” și s-au făcut recomandări asupra formei și conținutului. Mereu am fost uimită să aud discuțiile lor privind denumirea unui anumit titlu, ca, în final, să mi se recomande un cu totul alt titlu. Alteori, comunicarea părea vagă sau distorsionată, ca o conexiune proastă pe telefonul mobil. 

În cele din urmă, Hemingway, Makarta și Amos, entitatea care m-a îndrumat și pe care-l cunoșteam de opt ani de zile, au devenit tovarășii mei permanenți în procesul de scriere a cărții. Mă simțeam ca și cum aș fi fost un membru al unei familii mari și iubitoare care m-a provocat, m-a incitat, dar m-a și mângâiat, când eram obosită sau frustrată.

Frecvent, conversațiile noastre se prelungeau mult după miezul nopții, chiar dacă, uneori, ațipeam sau îmi plimbam câinele. I-am întrebat dacă ei pot comunica cu Gaia, dacă văd în întuneric, dacă îmi pot auzi gândurile, dacă pot simți parfumul unei flori, dacă simt nevoia să doarmă (nu), dacă au pătrus în corpuri și s-au rătăcit, ce gândesc, ce speranțe au etc. Pe măsură ce colaborarea noastră s-a adâncit și timpul a trecut, am început să simt o mare afecțiune pentru acele ființe neaflate în corp fizic și care m-au ajutat atât de mult și de eficient.


De fiecare dată când am crezut că m-am apropiat de final cu cartea pe care o scriam, mi se propunea o activitate la care nu mă gândisem. De exemplu: "Acum trebuie să rescrii toate poeziile, pentru a obține o rimă mai bună”. Dar, Walt Whitman nu a scris piezii cu rimă, obiectam eu. "Tu nu ești Walt Whitman ", mi se răspundea.  " Bine, bine, o voi face, dar va dura luni de zile ... "." Nu contează, cartea asta trebuie să iasă foarte bună”.

Alteori, mi se sugera să înființez un nou capitol care să fie intitulat.....etc


Deși am acceptat această aventură ciudată și fascinantă, uneori, aveam un sentiment de neîncredere. Mă gîndeam: ” Doamne, e real ce mi se întâmplă sau am luat-o razna? Este cumva totul doar un vis?” Apoi, îmi aminteam de unele idei și sugestii despre care eram sigură că nu mi-au aparținut și nu puteau fi un joc al unei imaginații bogate sau bolnave.


De multe ori am fost uimită, confuză sau deranjată de intervențiile membrilor ”comisiei”, mai ales atunci când eram trezită brusc din somn pentru a mi se comunica ceva care-mi ”suna” în minte. Uneori se declanșa un râs irezistibil, alteori îmi dădeau lacrimile (cum a fost cazul când grupul a început să cânte "tuuu, trimite-mi, dragă, tuuu, trimite-mi, fii sinceră, fii sinceră.... " , cântec pe care nu-l mai auzisem de ani de zile și care, cu siguranță, nu face parte din repertoriul meu preferat. Totul se făcea însă cu atât de multă iubire și sinceritate....
În cele din urmă, am vorbit cu ghizii mei spirituali cu privire la posibilitatea de a mi se deschide canalele, astfel încât am putut auzi mai bine. Am vrut fiu în măsură să am conversații clare și depline pentru a nu pierde timpul și pentru a nu înțelege greșit. Mi sa spus că voi avea o recepție clară încă din acea noapte.

Imediat s-a declanșat în mintea mea un proces neurologic uimitor, care a necesitat săptămâni de vindecare și de muncă grea din partea mea, dar care a dus la realizarea unor legături profunde și clare cu ceea ce eu cred că reprezintă ”partea cealaltă”.

Procesul meu de învățare continuă și în prezent. Învăț cum să vorbesc despre lucrurile pe care le-am văzut și am auzit, fără teama de a fi considerată ”o ciudată”, de cei din jur. (Consider că nu sunt unică, în această privință, dar constat că nu prea sunt mulți dispuși să se destăinuie altora, în ceea ce privește transformările prin care trec și abilitățile pe care le-au căpătat, ca urmare a acestor transformări). Oamenii de știință, în special fizicienii de prim plan, încep să recunoască timid prezența în ființa umană a ceea ce ei numesc uneori "particula lui Dumnezeu". Unii dintre ei încep să fie interesați și curioși de conexiunile noastre cu alte planuri, inclusiv cu cei dragi, care au părăsit acest tărâm fizic.


În ultimele săptămâni, constat faptul că larma provenită de la diferitele voci care vin din alte planuri s-a estompat treptat, iar la întrebările mele primesc răspunsuri în liniște. În același timp, simt o amplificare a ceea ce am numit mereu "intuiție" - un sentiment care mă face SĂ ȘTIU  ceea ce trebuie să fac, fără a trece gândul prin filtrul judecății. 

Cu promptitudine știu ce trebuie să fac, unde trebuie să mă deplasez și ce trebuie să spun. Este un sentiment ciudat, dar liniștitor. La instalarea acestor însușiri am avut parte și de unele manifestări în corpul fizic, cum ar fi: crampe musculare, valuri de căldură prin corp, sentimente de dragoste euforică față de toți și de toate.


Săptămâna trecută m-am trezit în timpul nopții cu o durere atroce la un deget de la mâna dreaptă. În noaptea trecută, durerea a revenit și am înțeles că trebuie să o accept deoarece ea are un scop și o explicație. Simultan, am devenit conștientă de o conversație care se purta în creierul meu și care era în limba...franceză(!) M-am hotărât, totuși, să îmi continui somnul. Durerea, însă, a devenit chinuitoare. M-am târât afară din pat, am luat un pix și hârtie și am început să scriu ceea ce auzeam. 

Voi întrerupe acum povestirea mea pentru a căuta pe computer un amic pe care să-l rog să-mi traducă ceea ce am scris eu în limba franceză. Voi reveni cu traducerea. 


SURSA: http://www.whoneedslight.org/index.html


(C.M.)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu