(continuare)
 |
| Jakob Lorber (1800-1864) |
21- Cele 12 constelaţii si efectele lor
Luna trece ciclic prin cele 12 constelaţii la intervale de cca 29 de zile.
Soarele trece prin constelaţii o lună pe an, datorita mişcării de revoluţie a Pământului.
Această mişcare de trecere dintr-o constelaţie în alta, pe care o execută atât Soarele cât şi Luna, face ca una sau alta din stelele acestor constelaţii să fie acoperită. Din acest motiv, influenţa pe care o exercită respectiva constelaţie asupra Păm.se intrerupe pe această perioadă timp în care se produc pe Păm.anumite schimbări şi fenomene cu deosebire la plantele, mineralele şi animalele care au, într-un fel sau altul, o legătură cu steaua în cauză.
În afara acestui, fenomen mai există şi alte manifestări determinate de deplasarea nerigidă, de oscilaţiile astrelor şi planetelor în mişcările lor de rotaţie şi de revoluţie, practic neexistând două rotaţii absolut identice.
Aşa se explică faptul că poziţia la zenit a stelelor din cele 12 constelaţii se schimbă provocând şi schimbări perceptibile pe Pământ.
Efectele acestor evenimente cosmice sunt resimţite mai ales în zona mediană a atmosferei (care începe de la cca 2 km. faţă de nivelul mării).
Interesant de făcut menţiunea cum că regiunea mediană a planetei nu este, practic, influenţată de efectele şi fenomenele din zona inferioară. Aceasta deoarece razele venite de la stele nu mai sunt suficient de condensate la această înălţime. Aşa se explică de ce deasupra nivelului inferior, stelele de magnitudine 4,5,6 nu mai pot fi observate cu ochiul liber.
Ştie toată lumea că de la nivelul mării stelele se văd mai mari şi mai clare iar de pe un munte (deşi am putea spune ca observatorul este mai aproape de stele) se văd mai mici şi mai puţin clar. În această cauză găsim şi explicaţia de ce vegetaţia de pe un munte este mai firavă şi mai rară cu cat înălţimea este mai mare. (Aşa dar,cu cât ne depărtăm de nivelul mării cu atât concentaţia razelor solare şi stelare este mai mică).
22- Atmosfera Pământului şi precipitaţiile.
Soarele nostru captează pe suprafaţa sa lumina nenumăratelor stele, pe care o reflecta apoi, în vastitatea spaţiului eteric. Lumina reunită a stelelor întâlneşte apoi din nou lumina aceloraşi stele, care cade direct pe Pământ, amplificând-o. Lumina Soarelui ar fi foarte slabă în sine dacă la ea nu ar participa şi lumina celorlalte stele. La fel, lumina Lunii ar fi foarte palidă dacă ea nu ar fi susţinută de lumina Soarelui.
Pe vârfurile munţilor, această susţinere nu este la fel de eficientă ca şi în regiunile de mai joasă altitudine, razele nemaifiind atât de concentrate. Totul are explicaţie în forma de lentilă convergentă a atmosferei planetei al cărui focar se află, evident, în centrul Pământului.
În afara concentraţiei mai mari a razelor directe, la nivelul mării (sau văilor) mai apare şi efectul razelor indirecte (reflectate de pământ) care mareşte concentraţia energiei luminoase. În funcţie de durata interferenţei dintre razele directe şi cele reflectate, se declanşează unele fenomene naturale cum ar fi: un anumit tip de valuri (unde, în general), ceaţa în zonele muntoase, care se poate transforma în ploaie sau ninsoare.
Lumina picăturilor de ploaie şi a zăpezii se naşte tot din lumina cosmică. Din evaporări şi din ceaţă se formeza norii: cei saturaţi au culoarea mai închisă şi o polaritate negativă, în timp ce cei nesaturaţi, încărcaţi pozitiv, sunt mai albi şi par mai pufoşi. Norii mai grei, încărcaţi negativ au tendinţa de coborâre în timp ce ceilalţi urcă. Întâlnirile dintre ei declanşează descărcări electrice percepute ca fulgere şi tunete.
23- Ochiul Pământului.
Cea de a treia regiune atmosferică pluteşte deasupra stratosferei, la fel ca un ulei eteric foarte fin şi pur desupra apei curate. Acest ulei nu se va amesteca niciodată cu apa, ci va pluti mereu peste ea, dând suprafeţei o strălucire minunată. Cam aşa arată şi cea de a treia regiune a atmosferei terestre.Toate miresmele plăcute coboară, împreună cu lumina şi cu sarea eterică, din această regiune, hrănind plantele.
Din această zonă îşi iau plantele mirosurile lor specifice. Gustul, mirosul, splendidele culori ale florilor şi fructelor nu sunt altceva decât substanţe eterice pure. Razele de lumină sunt cărăuşii mirosului, gustului şi culorii, în funcţie de simpatiile (compatibilităţile, adică de frecventa de vibraţie n.m) dintre ele. Altfel spus, un spectru de lumină se va încărcă (va accepta să transporte) acea culoare, acel gust sau acel miros cu care are afinităţi de frecvenţă (adică, vibrează pe aceeaşi frecvenţă de rezonanţă n.m.). La rândul lor, plantele vor fi alese ca hrană numai de acele animale cu care au compatibilităţi. Aceasta stă la baza cunoscutului LANŢ TROFIC.
În ce priveşte mirosurile neplăcute ale unor plante, acestea se datorează fluidelor interne telurice, care nu pot fi acoperite de substanţele celeste. La animale, organul specializat pentru captarea produselor eterice este medulla (bulbul cerebral), prin intermediul firelor de par. Deasemenea, aceste substanţe subtile din aer sunt recepţionate şi de lichidele pure din interiorul ochilor, în special cele de sub primul strat al corneei, prin intermediul sprâncenelor şi genelor (aceasta explicând efectele nefaste care pot aparea asupra vederii, si nu numai, la persoanele care, din cochetărie, îşi desfiinţează sau subţiază sprâncenele şi îşi acoperă sau rimelează genele).
Cea de a treia regiune a atmosferei este literalmente ochiul planetei, fără de care nici o fiinţă de la suprafaţă nu ar putea vedea.
Dar nu doar Pământul are o vedere panoramică ; plantele au şi ele un fel de ochi prin care percep lumina din zona a treia. O plantă, chiar pusă să trăiască într-o pivniţă, se va dezvolta pe directia celei mai plăpânde raze de lumină care ajunge în acel loc. Ce să mai spunem despre plantele care urmaresc permanent poziţia Soarelui !
Pământul priveşte în permanenţă spaţiul care-l înconjoară. Percepţiile sale influenţează toate spiritele naturale care locuiesc pe planetă, obligandu-le să devină active în lumea exterioară, pentru a experimenta, modalitatea prin care acumulează cunoastere (de fapt, îşi crează oportunităţi de a-şi aminti) şi-şi amplifică inteligenta. Privit ca simplu corp, Pământul nu percepe nimic din ceea ce vede, Creatorul considerând ca nu este necesar ca Pământul să fie înzestrat cu propria sa capacitate de cunoaştere conştientă, deşi fiinţa sa este alcătuită dintr-un mare nr.de inteligenţe independente. Ele sunt, de fapt, cele care beneficiază de percepţiile marelui ochi planetar.
Omul nu ar putea vedea Soarele si astrele dacă nu ar exista OCHIUL PLANETAR. Minusculul ochi uman ar fi incapabil să vadă Soarele dacă ochiul planetar nu ar face mai întâi o fotografie în miniatură a Soarelui pe care să o proiecteze apoi în ochiul uman. În aceasta constă adevarul că omul nu vede decât imaginea proiectată a ceea ce este pe firmament.
24- Natura focului.
Atreia regiune a atmosferei terestre, care pluteşte senină şi transparentă peste cea de a doua regiune, mai are o particularitate cu totul ieştită din comun: de a se autoaprinde cu uşurinţă, la cea mai mică turbulenţă. Autoaprinderea se produce cu deosebire atunci când prin ea trece un obiect (de ex. un meteorit). Această autoaprindere este de un tip special deoarece, de fapt, nu se produce o arderea reală, ci doar o iluminare.
Înainte de explicarea fenomenului, vom face unele referiri la natura aprinderii.
Conceptul de foc nu poate fi explicat doar fizic ci şi spiritual. În interiorul oricărui tip de materie există anumite spirite care, dacă sunt trezite, ele vor genera fenomenul de aprindere. Practic, aceasta înseamnă că aceste spirite ating un anumit grad de excitare care va conduce la creşterea continuă a activităţii şi a consumului de energie, rezultatul fiind o ridicare a vibraţiei materiei şi consumului de energie.
Creşterea vibraţiei peste o anumită limită provoacă distrugerea materiei respective, prin divizarea ei in particule din ce in ce mai mici. Interacţiunea moleculară dispărând, spiritele interioare, care până atunci fuseseră ţinute în captivitate, se eliberează, din materie rămânâd doar o cenuşă amorfă. Lumina care însoţeşte arderea este produsă de mişcările foarte puternice şi rapide ale spiritelor. Transmisia luminii acestui foc este rezultatul propagării stării de excitaţie, care se transmite tuturor celorlalte spirite vecine. Pe Pământ, actul de aprindere şi de ardere se petrece, de regula, prin excitarea unor spirite înca impure, ceea ce explică culoarea urâtă, roşiatică, a flăcărilor. Mai exista şi un alt fel de aprindere, de cu totul altă factură, şi anume, înflacararea produsă de iubire care nu are efecte distructive.
Reflectarea luminii solare pe suprafaţa apei nu este, deasemenea distructivă, dar determină o mare înflăcărare a spiritelor apei. La fel se petrec lucrurile şi când razele soarelui cad pe o oglindă. Totusi, dacă razele solare (benefice) cad pe un corp impur din punct de vedere spiritual, ele vor declansa fenomenul de aprindere. Aşa se explică şi de ce dacă unui om obişnuit (impur, desigur) i s-ar arăta un înalt spirit din lumină (care este foarte pur), omul nu ar rezista şi corpul lui fizic s-ar dezintegra pe loc. Putem înţelege acum de ce Spititele Înalte (din dimensiuni superioare), dacă doresc să coboare pe Pământ, trebuie să facă o anume pregătire, care înseamnă de fapt înfăşurarea lor în straturi de materie/energie cu frecvente mai joase, procedeu prin care se acordează frecvenţelor planetei, evitând în acest mod atât arderea celor pe care ar urma să-i întâlnească cât şi riscul de a rămâne captivi pe planetă.
Aşadar, dacă o rază de lumină benefică, provocată de iubire, este direcţionată asupra unui corp încă impur din punct de vedere spiritual, ea va declanşa fenomenul de ardere a corpului acela.
Dacă un meteor pătrunde în atmosfera terestră, el intră într-o fricţiune puternică cu aerul atmosferic. Din cauza mişcării sale rapide, în urma lui rămâne un vid, un gol de aer, a cărui suprafaţă joacă rolul unei oglinzi care va reflecta razele de lumina provenită de la stele. Aceste raze se vor concentra din cauza formei de lentila convergentă formată în spatele corpului ceresc în cadere. De pe Pământ, un observator va vedea în spatele meteoritului o pară de foc. Coada luminoasă nu se poate forma decât la înalţimi unde atmosfera nu este prea densă.
25- Apariţiile din cea de-a treia regiune a atmosferei terestre.
Evident, există şi meteoriţi care se autoaprind într-o asemenea masură încât se produce şi procesul de ardere. Autoaprinderea apare iniţial în a treia regiune atmosf., dar arderea propriu-zisă are loc numai după ce acel corp intră în cea de a doua regiune. Pentru ca să ardă, un corp în cădere trebuie să aibă şi o viteză de peste 37 km/sec.
Partea luminoasă a unui meteorit în cădere este capul său, unde se produce acelaşi fenomen ca în coada cometelor (Fenomenul se poate reproduce şi în cazul în care se aruncă o piatră, care poate fi chiar neagră, în apă, corpul ei putând fi văzut deoarece străluceşte ca urmare a formării unei bule de apă ce se comportă ca o oglindă concavă. Tot aşa se explică şi culoarea alba a spumei marii).
Dar, în această zonă a atmosferei planetei mai au loc şi alte fenomene dintre care amintim de acei nori subţiri, pufoşi şi delicaţi cu o transparenţă evidentă, care se formează la contactul dintre zona unde începe eterul pur şi cea de a treia zonă a atmosferei planetei. Aceştea, de fapt, nici nu sunt nori ci ondulaţii produse la suprafaţa celei de a treia regiunii atm. de către fiinţele de lumină emanate de corpurile cereşti în drumul lor către Pământ. De regulă, după aceste apariţii ale ‘’norilor’’pufoşi, vremea se strică. Explicaţia : spiritele din această zonă, care se ocupă cu păstrarea ordinii, întră într-un fel de confruntare cu noii veniţi, efectele confruntării nefiind negative asupra planetei. Dacă noii veniţi cedează fără luptă, condiţiile atmosferice nu se modifică (ceea ce se întâmplă însă mai rar). În mod obişnuit, după aceste confruntări, vremea devine urâtă.
Mai menţionăm şi un alt fenomen pur spiritual, dar care poate fi observat: în zilele caniculare, apar pe cer nişte dungi alb/albăstrui. Aceste fâşii sunt formaţiuni de spirite benefice, care se recunosc între ele şi discută. În acele momente, viaţă pe Pământ se desfaşoară calm, în pace într-o linişte de catedrală în care parcă nicio frunză nu se mişcă. Cerul este senin şi calm iar aerul pare fierbinte. (Zicem atunci că este o zi toridă). Asemenea stări sunt însă pasagere. Evident, în asemenea momente, în care omul obişnuit vede doar nişte fire de nori delicaţi, omul cu calităţi spirituale superioare va vedea, cu cel de ‘’al treilea ochi’’, mult mai multe lucruri.
Bibliografie: cartea PĂMÂNTUL ŞI LUNA, aut. Jakob Lorber, ed. Vydia, 2003
Pentru conformitate,
(C.M.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu