PĂMÂNTUL, a treia planetă de la Soare (3)

(continuare)

10-Structura splinei si prepararea sângelui.

      Jakob Lorber (1800/1864)

Examinând la microscop o secţiune din splina unui animal vom observa că ţesutul este format dintr-un mare nr.de compartimente minuscule care formează, de regulă, un cub gol în interior, sau piramide (cu baza triunghiulară). Unele sunt sub formă de ou. Legătura între ele o fac nişte tuburi minuscule. Vasele de sânge care străbat splina pleacă dintr-un vas colector central, aflat în contact cu stomacul şi care se varsă în canalul principal care face legătura cu inima.      
La exterior, splina este acoperită de o pieliţă subţire străpunsă de numeroase vase de sânge. Acest organ foarte sensibil (splina) este protejat de un strat de grăsime care realizează şi lubrifierea necesară în timpul activităţii continuie de frecare.

De ce este necesar ca splina să fie legată de stomac şi de inimă ? Splina primeşte din stomac acele lichide necesare pentru prepararea sângelui după care îîl livrează inimii. (Când un bolnav scuipă sânge, cauza trebuie căutată in splină, rareori la plămâni).

Procesul de preparare a sângelui este cam acesta : lichidul alburiu venit din stomac intră în splină, rămânând o vreme în compartimentele interioare ale acesteia, având aspectul unui şirag de perle înşirate pe o aţă.

Cu fiecare bataie a inimii, şirul de perle avansează supus fiind simultan şi la mişcarea de fricţiune a pereţilor splinei. Prin această mişcare de fricţiune se generează focul electric cu două componente polarizate: una pozitivă care merge la stomac şi una negativă care este trimisă la inimă. Printr-un proces de fermentaţie, carbonul conţinut în lichide este eliberat şi trimis, parţial, către vezica biliară şi, parţial, către ţesuturile grase. Acelaşi proces de fermentaţie conduce la formarea unor bule care, sub influenţa electricităţii negative, se contracată şi capătă o formă lenticulară. Astfel încărcate, ele capătă o culoare galben – şofran, după care pătrund în compartimentele inimii ca sânge proaspăt. Sângele nu este un lichid continuu, ci este compus din mici celule lenticulare, mobile si alunecoase care distribuie electricitatea negetivă în organism. Acest tip de electricitate încălzeşte organismul.

Când aceste mici lenticule pătrund în vasele capilare, se amestecă cu fluidele limfatice iar substanţa electrică eliberată este consumată sub formă de eter feruginos, utilizat pentru stimularea sistemului nervos.

Toate aceste procese, toată această structură se regăsesc şi în cazul entităţii PĂMÂNT. 

Dar splina planetei este de miliarde de ori mai mare decât cea a unui animal şi de miliarde de ori mai mic decât splina Soarelui, care, la rândul ei, este infinit mai mică decât a unui Soare Central.

Pereţii verzui/maronii ai splinei Pământului sunt străbătuţi permanent de numeroase fulgere, dublate de tunete puternice. În compartimentele splinei pătrund canale foarte lungi prin care trece un adevărat torent lichid. Flăcările electrice transformă acest lichid în abur la o presiune imensă. Acest abur îşi continuă drumul cu o forţă enormă prin canale. Noi cantităţi de lichid pătrund în compartimentele splinei, reluându-se procesul de fierbere si evaporare.

Bibliografie: cartea PĂMÂNTUL ŞI LUNA, aut. Jakob Lorber, ed. Vydia, 2003

(C.M.)