Tehnologia navelor extraterestre Taygeta-Pleiade
Autor Gosia de la Agenția Cosmică.
Publicat 19 octombrie 2019
Traducere Const. Mihăilescu
În momentul în care nava își
modifică frecvența și armonicile, pentru a corespunde cu cele ale
destinației, ghidându-se după harta de frecvență, ea încetează
să mai fie compatibilă energetic cu locul de origine dar devine
compatibilă cu frecvența destinației.
O navă taygetană
folosește 3 moduri de a se deplasa:
1. prin manipulare
gravitațională,
2. ca o rachetă cu plasmă electromagnetică de
înaltă energie,
3. prin imersia totală a navei.
Pentru a
manipula gravitația sau pentru a genera gravitație artificială,
ceea ce trebuie să facem este să detectăm mai întâi frecvența
de bază a fluxului gravitațional.a regiunii specifice (locului de
destinație) creând apoi un flux electromagnetic de valori opuse.
Generatorul gravitațional este practic același cu cel folosit
pentru fasciculul tractor.
Dacă o navă este înfășurată în
toroidul său electromagnetic, prin schimbarea densității în
funcție de cea a destinației, forma carenei devine irelevantă. Aici
trebuie menționat că majoritatea navelor spațiale ale
civilizațiilor extraterestre nu sunt observabile din planul 3D
deoarece ele există și se deplasează în densități superioare
(în special și cel mai frecvent, în 5D).
Swaruu:
Cerurile noastre și ale voastre sunt pline de nave în tranzit
interstelar și interplanetar în fiecare zi.
În videoclip
puteți observa schița motorului rachetă. Pare complicată, dar, în
sine, este destul de simplă și ușor de înțeles (puteți
vedea în videoclip).
Funcționează prin combinarea adecvată a
unui propulsor cu combustibil - de obicei hidrogen. Puteți vedea
niște conducte roz, fierbinți unde s-a folosit un oxidantcu rol de amplificator de ardere, mai exact oxigen lichid, care vine prin
niște țevi albastre. În zona gazului fierbinte, din schema galbenă se poate observa și sistemul de răcire și evacuare.
Combustibilul și
oxidantul se combină pentru a produce o explozie continuă în care
gazele în expansiune nu pot ieși decât într-o direcție,
producând o împingere înainte, conform principiului
acțiune-reacțiune. Sistemul acesta este folosit și astăzi și stă
la baza tuturor rachetelor, începând cu tehnica germană din cel
de-al doilea război mondial, Titan, Saturn până la cele
moderne.
Pe Pământ există ceva numit motor de rachetă cu
plasmă care actual se află în stadiul de cercetare, motiv pentru
care fac referire mai întâi la rachetele normale, căci așa-numitul
motor al rachetelor cu plasmă al Pământului nu prea are de-a face
cu cel al unei nave taygetane sau cu cel al altor rase stelare.
Motorul cu plasmă electromagnetică al pământenilor (toate
imaginile furnizate de Swaruu)
*Imaginile nu au fost preluate
acceptate**
VASIMR-System
Acest sistem este destul de ușor de
înțeles. Diferența cea mai importantă dintre un motor terestru cu
plasmă și unul taygetan este că cel terestru mai are nevoie de un
propulsor sau de combustibil. Gazul fierbinte de ardere dintre oxidantul
lichid (oxigen) și combustibilul propulsor (hidrogen) trece
printr-o serie de electromagneți foarte puternici, care ordonează
practic moleculele gazelor în expansiune, obținând nu numai o
combustie mai completă, ci și o eficiență mai mare. În ordinea de
ieșire a gazului, moleculele gazelor fierbinți de ardere care ies,
produc mai multă forță, cu un consum mai mic de
combustibil.
Magneții de mare putere fac ca micile molecule
ale gazelor de ieșire să se miște într-o manieră ordonată, una
după alta, într-o ordine aproape perfectă, în comparație cu
modul în care moleculele au tendința să iasă și cu motorul rachetă normal, unde
toate sunt amestecate și se lovesc una de alta, rezultând o ardere
incompletă și o încetinire a expulzării gazelor de
ardere, ceea ce provoacă o reducere a puterii utile a motoarelor.
Motorul cu reacție normal nu aspiră aer și nu folosește
niciun tip de combustibil.
Vi se mai arată un turboreactor.
Ventilatorul trece aerul prin motor și peste motor, ajutând la
împingerea gazelor și răcirea sistemului.
Alte sisteme pe care
le amintesc, și care sunt dezvoltate pe Pământ, sunt motoarele cu
impuls ionic.
Cele
mai bune motoare cu impuls ionic de pe Pământ, în acest moment,
mai mult decât orice în JPL, în curs de dezvoltare, sunt
dispozitive mari, foarte scumpe, care abia au reușit să genereze o
putere cât să deplaseze o coală de hârtie. (Nu glumesc; un
hamster pe o roată care se învârte generează de aproximativ 100
de ori mai multă putere decât acel sistem.)
Motorul cu
plasmă electromagnetică al navelor taygetane.
Energia electrică
generată de reactoarele de energie Zero-point, ale navei, trece
printr-o serie de, să le zicem, bobine electrice, care îi amplifică
foarte mult tensiunea și amperajul.
De acolo trec în spatele
motoarelor cu impuls magnetic, în partea în care puterea electrică
mărită a mai multor TeV (trilioane de electron Volți) este
injectată într-o serie de mai multe turbine, puse în serie una în
spatele celeilalte, întotdeauna în perechi și care se mișcă în
sens invers acelor de ceasornic față de perechea lor. Aceste turbine
sunt compuse din material nemagnetic, cu un grad de rezistență și
toleranță la forțele centrifuge și temperaturi ridicate; în
interior sunt umplute cu un lichid aflat la înaltă presiune. Acest
lichid este supraconductor și comparabil cu mercurul îmbogățit
menționat mai sus, dar are o mai mare eficiență și stabilitate
chimică și moleculară.
Electricitatea la tensiuni și
amperaj mare intră în aceste turbine prin partea pe care am putea-o
considera centrul de distribuție, iar la intrarea în turbinele
contrarotative, efectul electromagnetic al energiei electrice va
crea un vortex de energie în nucleul turbinei sau centrul geometric.
.
Acest vârtej electromagnetic concentrează în nucleul său
o cantitate enormă de magnetism și particule de electroni
încărcate. Singura ieșire a motorului este spre spate, către duza
de evacuare. Prin aceasta se produce o reacție cu un
indice energetic de putere nominală gigantică.
Deși
această teorie sună destul de simplu, pentru ca plasma
electromagnetică să intre în acea stare, este necesar să se
controleze frecvențele magnetice precise și exacte ale fiecărei
serii sau ale fiecărei turbine contrarotative. Procesul este
controlat de un computer, desigur, iar aceste frecvențe sunt, de
asemenea, armonici specifice ale unei frecvențe, scopul fiind de a concentra
toată energia electromagnetică într-un singur punct al motorului.
Fără acest control al frecvențelor specifice, plasma rezultată ar
fi haotică și, deși ar produce multă forță, frecvența sa, sau
ieșirea armonică totală a motorului, necesară ulterior pentru
zborul supra-luminic ( warp) ar asigura motorului doar o propulsie de
tracțiune cu viteză limitată.
În concluzie:
Energia
electrică este generată în reactor. Este trecută prin bobine de
înaltă tehnologie care îi măresc mult puterea, iar apoi este
injectată într-o serie de turbine contrarotative care distribuie
sau convertesc acea energie în plasmă electromagnetică de
frecvență controlată de computer, rezultând o forță uriașă,
fără a fi nevoie să utilizezi combustibil suplimentar.
Aceste
tipuri de motoare sunt utilizate pe scară largă la aproape toate
navele, cu excepția celor foarte mici, deoarece este mai practic să
folosești numai motoare gravitaționale. Aceste motoare sunt cele
care produc un jet electric alb-albastru, distinctiv.
Gosia:
Super, îmi place culoarea asta. Dacă le-am vedea, ar arăta așa –
albăstrui?
*Imaginile nu sunt acceptate**
Swaruu:
Da, asta este culoarea; după cum știi, chiar dacă este în SF, totul este acolo pe Pământ sau aproape totul.
Gosia: Suzy, nava ta, are asemenea motoare ?
Swaruu: Da. Suzy folosește însă o
dimensiune mai mare, de 93 de metri, ceea ce face necesară folosirea
acestei clase de motoare, pe lângă cele gravitaționale.
Suzy are două motoare cu turbină
contrarotativă cu antrenare magnetică, alimentate de două
reactoare cu miez de cristal, cu energie de punct zero, având o
putere nominală totală de 5 TeV, (2,5 TeV × 2.)
Aceste
motoare sunt destul de elaborate, dar aici descriu doar principiul
lor de funcționare. De asemenea, au nevoie de sisteme de
criogenizare elaborate atât pentru uriașele cabluri interne de
transmisie a puterii, cât și pentru sistemul de răcire al
motoarelor în sine – în special duzele de evacuare prin care trec
țevi interne în formă de radiator, prin carecirculă un lichid
special (comparabil cu azotul lichid) și care menține întregul
sistem la o temperatură stabilă, deoarece temperatura de ieșire a
motorului, chiar în afara duzelor de evacuare, poate atinge 3.000
°Celsius sau 3/5 din temperatura oficial confirmată a soarelui (luat ca
referință); de fapt, nu este așa, căci Soarele nu este o bilă
termonucleară, așa cum se crede pe Pământ.)
Aceste motoare
sunt cele care au produs acel zgomot distinctiv pe care l-ai auzit
când vorbeai cu Káal'el. Ceea ce ar putea fi interpretat ca sunetul
vântului sau al navei care trece prin atmosferă, este, de fapt,
sunetul făcut de plasmă. Nava fiind îmbrăcată în toroidul său
ca un scut, nu vine în contact cu aerul atmosferic. Datorită acestui fapt, nava nu are frecare cu
atmosfera și nu se încălzește.
Cu toate acestea, deoarece
atmosfera se află în imediata apropiere a sarcinii magnetice de
mare putere, de obicei, se poate produce o ionizare a carcasei (nu
întotdeauna), producând o culoare sau luminozitate distinctă a
„OZN-urilor”.
Manevrele
Tracțiunea sau puterea unui avion este dată fie de motoarele cu reacție, fie de
motoare cu elice, iar stabilizarea și ghidarea în zbor a navei se obțin prin intermediul unor părți mobile numite „suprafețe de control”
ale aripilor, spoilerelor flapsurilor, lamele și elerone.
Dar în
spațiu nu poți folosi eleroanele. Nici n-ar fi utile la viteze
mari, chiar și straturile atmosferice. Într-o navă spațială
Taygeta, motoarele cu impuls magnetic produc energia de propulsie și
sunt combinate cu motoare gravitaționale pentru a manevra sau a
conduce nava și pentru a-i schimba cursul.
Deși motoarele de
rachetă mici ar putea fi folosite pentru în acest scop, este mai
practic să se folosească motoare gravitaționale ca mijloc de
control al navei. Ele înlocuiesc suprafețele de control,
eleroanele și flapsurile, folosite la un avion, de exemplu.
În
plus, față de cele două motoare principale, o navă mare de luptă,
precum cele din clasa lui Suzy, are motoare cu impuls magnetic pe
laterale, care sunt retractabile. Acestea servesc la accelerarea
decolării prin remorcare sau deplasarea unei sarcini grele într-o
manieră cinetică negravitațională. Două pe fiecare parte.
Gosia:
Da, îmi imaginez, pentru manevre mai precise.
Swaruu: Da,
așa cum ar face un jet harrier și, drept consecință, puțin
zgomot comparativ cu o rachetă unde zgomotul este de peste 130 dB, mult
praf, gunoaie ridicate și aruncate de împrejur..
Gosia:
Ai încheiat acest capitol?
Swaruu: Da. Dar acum e amintim de al treilea mod de zbor: supra-luminic
(warp), care implică aceleași motoare.
Cele mai
importante puncte:
Cea mai notorie și totală diferență
dintre un motor cu plasmă terestru și unul de pe Taygeta este că
cel terestru mai are nevoie de un propulsor sau de
combustibil.
Vortexul electromagnetic concentrează în nucleul
său o cantitate enormă de magnetism și de electroni încărcați,
singura ieșire a motorului fiind prin spate, creând astfel o
acțiune de reacție împinsă, cu un indice gigantic de putere
energetică utilă/nominală.
Aceste tipuri de motoare sunt
utilizate pe scară largă la aproape toate navele, cu excepția
celor foarte mici, deoarece acolo e mai practic să folosești motoare
gravitaționale.
Ceea ce ar putea fi interpretat ca sunetul
vântului sau al navei care trece prin atmosferă, este, de fapt,
sunetul deplasării plasmei către înapoi.
Repet, deși motoarele de
rachetă mici ar putea fi folosite pentru același efect, este mai
practic să se folosească motoare gravitaționale ca mijloc de manevră la o astfel de navă.
https://www.swaruu.org/transcripts/stellar-navigation-2-swaruu-part-4-extraterrestrial-ship-technology-taygeta-pleiades
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu