Foarte interesant; mai ales confesiunea d-nei Bușulenga
Într-o scurta conversație, un bărbat întreabă o femeie
- Ce tip de bărbat cauți?
Ea ramase un moment tacută, îl privi în ochi și îi zise:
- Vrei sa știi într-adevar?
- Da!
Atunci ea începu să vorbească:
- Fiind femeie, sunt în poziția de a-i cere bărbatului ceea ce eu nu pot face pentru mine. Plătesc facturile, mă ocup de casă, merg la supermarket, fac cumpărături, totul fără ajutorul unui bărbat…Îmi pun întrebarea: Ce poți tu să aduci în viața mea?
Bărbatul gândi că e vorba de bani, cu siguranță .
Ea, știind ce găndește el, spuse:
- Nu mă refer la bani. Am nevoie de mai mult. Am nevoie de un om care să lupte pentru perfecțiune în toate aspectele vieții.
El se așeză în fotoliu și privind-o îi ceru să-i explice mai în detaliu.
Ea zise:
- Caut pe cineva care să lupte pentru perfecțiune mentală, pentru că am nevoie de cineva cu care să conversez și care să mă stimuleze din punct de vedere intelectual. Eu nu am nevoie de cineva simplu din punct de vedere mental. Am nevoie de cineva suficient de sensibil ca să înțeleagă prin ce trec eu ca femeie, dar suficient de puternic ca să mă încurajeze și să nu mă lase să cad. Caut pe cineva pe care să îl respect ca să pot să fiu “ascultătoare”. Nu pot să fiu așa cu cineva care nu poate să își rezolve singur problemele. Eu caut un bărbat care se poate ajuta pe sine însuși pentru a ne ajuta reciproc. Caut un bărbat care să înțeleagă că sexul are importanta lui într-un cuplu dar că nu condiționează existența cuplului care se vrea cu adevărat fericit. O femeie adevărată nu va accepta niciodată lângă ea un bărbat care este extraordinar ... dar numai o ora ! Pentru simplul motiv ca ziua are 24 de ore ! "
Când termină, se uită la el și îl văzu foarte derutat.
El îi zise:
- Ceri mult....
Ea răspunse:
- Valorez mult !
Superba confesiune a unei Doamne: prof.univ. dr. doc. ZOE DUMITRESCU BUȘULENGA.
Foștii studenți, care avut privilegiul de a o avea profesoară de literatură universală, spun despre ea: Era IMENSĂ!
Cinste ei că a urcat, pe verticala, spre tot mai Sus. S-a călugarit. (A murit de puțin timp).
Zoe Dumitrescu Bușulenga = Maica Benedicta de la Varatec
"Per total nu m-am gândit niciodată la mine. Nu m-am socotit o persoană atât de importantă încât să mă privesc ca pe un obiect demn de contemplat. M-am văzut pe bucați. Iar opiniile pe bucăți erau foarte diverse, raportat la funcția pe care o îndeplinea fragmentul acela din mine.
...Când eram copil, eram foarte timida. După părerea mea eram și foarte cuminte. Mă socoteam puțin nedreptățită. În jurul meu erau copii foarte frumoși (verișoarele mele, de ex.) care mă complexau încă de atunci. Cu vremea, mi-au mai trecut complexele. În totalitate nu am scăpat însă nici până azi. De cel mai grav, de timiditate, mai ales de timiditatea în public, nu m-am vindecat. În întreaga mea cariera universitară făceam puls peste 90 la fiecare curs și la fiecare seminar, ori de câte ori le vorbeam studenților. Și aveam până la șase ore pe zi. Eram încleștată, crispată, de fiecare dată. Pe măsură ce vorbeam, sub înrâurirea ideilor care se succedau în mintea mea, această stare se risipea. Tot din pricina concepțiilor mele despre ce ar trebui să fie noblețea unui fizic nu m-am dus la mare decât după 50 de ani, când am zis că nu mai sunt femeie, sunt un obiect, deci mă pot expune. Am avut însă șansa (consolarea mai degrabă) că studenții mei se atașau foarte mult de mine. Asta era un medicament pentru complexele mele. Înaintea sfârșitului trebuie să recitesc marile cărți ale literaturii universale.
..Reușesc să stabilesc foarte ușor punți de comunicare cu oamenii. Vin încă la mine oameni foarte tineri. Unii au legătură cu filologia, cei mai mulți, nu. Am legături foarte strânse cu Asociația Studenților Creștini Ortodocși. În ultimii 4-5 ani aproape că m-am stabilit la Mânăstirea Văratec. Stau acolo cel puțin opt luni pe an. Respir în acel loc sacralitate. Vin tineri, și de la Teologie, și călugări, și mă vizitează. Preocupările mele au încetat să mai fie exclusiv literare, au devenit și legături spirituale. Îl caut pe Dumnezeu.
....Cei care mă vizitează acum îl caută și ei. Unii, dintre călugării mai vârstnici, dintre preoți, L-au și găsit. Sunt pe calea unei nădejdi. Așa și reușesc să ies din contingent. Altfel n-aș putea să trăiesc cu ușurință în atmosfera actuală. Pentru că formația mea este de umanist, de carte, de cultură, asa cum o înțelegeam pe vremuri noi, intelectualii. Aveam niște modele, pe care am încercat să le urmăm, scara de valori era cumva fixată. Trăiam într-o lume sigura, în măsura în care cultul valorilor stabile îți poate da ție sensul unei stabilități.
...Azi, pentru mine personal, pentru cei puțini rămași din generația mea, spectacolul lumii contemporane este dezarmant. Mă simt într-o mare nesiguranță, pentru că toată scara de valori în care am crezut s-a zguduit. N-aș vrea să spun că s-a și prăbușit. Suntem însă neliniștiți, puțin nedumeriți, suntem și triști; ceea ce se petrece pe planetă nu-ți dă senzația unei liniștiri iminente. Ce se întâmplă acum seamănă cu perioada prăbușirii Imperiului Roman, dar acele zguduiri erau provocate de venirea lui Iisus: era înlocuită o pseudo-spiritualitate cu spiritualitatea adevărată. Dar cine vine la noi astăzi? Ai zice că mai degrabă vine Antihristul, nu Mântuitorul. Nădăjduiesc ca omenirea să-și revină din aceasta clipa de orbire, care cam durează. Opere care nu se mai citesc, lucrări muzicale care nu se mai cantă..
..Există și o criză a culturii. Mă uit la programele Universităților. Nu mai găsesc nici urmă de greacă, de latină. Respectul pentru clasici nu mai există. Nu ne mai interesează trecutul, doar prezentul. Iar asta ne taie rădăcinile. O lume fără rădăcini este o lume fără morala, fără viitor. Se vorbește puțin și despre intelectualii dintre cele doua războaie mondiale. Sunt nume care nu se mai pronunță, opere care nu se mai citesc, lucrări muzicale care nu se mai cântă. Exista un fel de indiferență față de trecut. Lumea a început să uite să vorbească, pentru că nu mai citește.
..Din fericire, mai sunt câțiva scriitori din cei vechi. Nu știu în ce măsură mai sunt ei productivi.
Primesc foarte multe cărti, mai cu seama poezie. Sunt autori noi foarte tineri. Mă întreb însă de ce nu mai scriu cei vechi - D. R. Popescu, Breban, Bălăiță. Acum apar nume noi. Se fac tot felul de ciudățenii în numele postmodernismului. Am încercat să aflu ce este postmodernismul. I-am întrebat pe ei. N-au fost în stare să-mi răspundă. E o arta din cioburi - totul este fărâmițat - mi s-a spus. Dar Spiritul are o facultate: aceea de integrare, de a face din fragmente o totalitate. Asta au făcut clasicii. Azi am senzația că trăim procesul invers - ne diseminam, ne risipim.
...Eu nu înțeleg un lucru: când e atâta frumusețe întreagă pe lume, cum pot să mă duc să mă uit la firimituri, când eu am bucuria integrală a frumuseții? Și, dacă fărâmițăm frumusețea, cum vom mai putea face drumul invers? Credeți că de la manele ne vom mai putea întoarce la Johann Sebastian Bach?
...De la Freud încoace s-a produs o mutație: s-a pus sexul în locul capului. Asta e tristețea cea mai mare. Vedeți, la noi, la români, exista o cuviință. Anumite cuvinte nu se pronunțau - nu erau niște tabu-uri, dar exista o pudoare. Acum "cuviința", cuvântul acesta, a dispărut din dicționar.
...Nu am prejudecăți de nici un soi, dar felul în care ne purtam ucide frumusețea. "Trupul este cortul lui Dumnezeu", a spus Pavel. Ce facem noi cu el? îl expunem, ca pe o bucată oarecare de carne. E cumplit. Cumplit e și ceea ce s-a întâmplat cu relațiile dintre femei și bărbați. După părerea mea, aici s-a săvârșit o crimă. Fiorul primei întâlniri, dragostea, așteptarea căsătoriei, toate astea au dispărut. Ce se întâmplă cu noi? Eram un popor de țarani cu frica lui Dumnezeu. La sat încă s-au mai păstrat bunele obiceiuri. Oamenii nu sunt bântuiți de patima cărnii care se expune. Nu se vorbește urât, și asta e bine. Mântuitorul este în noi, e lumina necreata, și noi il pironim cu fiecare cuvânt al nostru, rău sau murdar.
...Pentru mine, marea poezie a fost întodeauna baia de frumusețe în care m-am cufundat când am atvut nevoie de intrarea în alta dimensiune. Poezia tine, după părerea mea, de partea cea mai ascunsa, cea mai intima a ființei noastre. Poezia echivalează aproape cu o rugăciune. În poezie te cufunzi pentru a te întoarce cu frumusețe. În rugăciune intri pentru a te integra absolutului.
..Pentru că intrăm în zona computerului, am pierdut plăcerea de a citi. Eu sunt un cetățean al Galaxiei Gutenberg. Umanismul culturii se sprijină pe lectura, nu pe imagini fugitive. Lectura îți dă popasurile necesare pentru reflecție, pentru meditație. Pierderea obișnuinței lecturii este pericolul cel mai mare care amenință planeta, pentru că slăbește intelectul, puterea de gândire, și te face să uiți limba. Chiar și eu, după ce am stat cinci ani în Italia, la întoarcere a trebuit sa pun mana pe Eminescu și pe Sadoveanu, ca să-mi refac limba. ...Moartea pentru mine înseamnă eliberarea de acest trup. Trecerea în lumea celor vii. Lepădarea acestui trup vremelnic și trecerea în lumea celor vii. Nădăjduiesc. Dacă merit. Asta numai Mântuitorul știe. "
Sursa : Ioana Panait
https://www.facebook.com/photo/?fbid=2792952094333854&set=a.2094326037529800
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu