O scurtă incursiune în istoria mai puţin cunoscută a omenirii (5)

de Marvin Atudorei

Continuăm prezentarea începută în articolul anterior a „artefactelor-anomalii” (Out Of Place Artefacts – OOPARTS), ce atestă existenţa unor civilizaţi avansate în perioade ce depăşesc cu mult ca vechime reperele istorice oficiale. Savanții au constatat că pentru ca un organism să fosilizeze este nevoie să treacă literalmente milioane de ani. De exemplu, au fost adeseori găsite fosile de trilobiți. Trilobiţii au fost organisme marine primitive, asemănătoare cu crustaceele, care au trăit în era paleozoică, mai exact în Cambrian și Devonian, adică acum circa 300-600 milioane de ani. Fosilizarea este un fel de proces de pietrificare ce se produce fie prin încastrarea într-o rocă – ce a fost la origine doar un gen de nisip moale sau mâl – a respectivului organism, fie prin impregnarea minerală ulterioară a acestuia. Ce spuneți însă de faptul că au fost descoperiți câțiva trilobiți încastrați în urme clare de pantofi? Ei bine, în iunie 1968, William J. Meister a despicat cu ciocanul o lespede de piatră de cinci centimetri grosime în Antelope Springs-Utah. Piatra a căzut deschizându-se  „ca o carte”, dezvăluind o urmă de pantof imprimată în piatră, care avea însă într-o parte un trilobit. Acest artefact este extrem de neobişnuit, deoarece aici nu este nici măcar vorba de o amprentă de picior în sol, e o imprimare fosilizată de pantof! Cealaltă jumătate a planşeului de piatră, la rândul său, a arătat un mulaj perfect al imprimării fosile din prima jumătate. 

  Urma de pantof are aproximativ 26 cm lungime și 8 cm lățime, călcâiul este indentat ușor (ca cel al unui pantof modern) și pare să fi strivit un trilobit viu. Problema evidentă pe care o creează acest artefact este aceea că, deși trilobiții au trăit cam între 300 și 600 de milioane de ani în urmă când, după câte știam noi, în acea perioadă nu existau pe Pământ vietăţi care să umble pe uscat, totuși aici avem o dovadă evidentă că o persoană ce a purtat un pantof a strivit la vremea aceea un trilobit sub călcâi. Tocul imprimării fosilizate are vizibile chiar anumite cusături similare cu cele găsite pe un pantof de piele modern. Urmele de mai sus au fost examinate cu microscopul electronic, stabilindu-se clar că ele au fost presate la vremea respectivă în patul de nisip, care ulterior s-a pietrificat. Specialiștii au confirmat că aceste urme nu au fost scobite, ca în cazul unei eventuale contrafaceri. Ulterior în zonă au fost descoperite şi alte urme similare.

 

În alte descoperiri ce au rămas total neexplicate, atât arheologii, cât şi paleontologii sau chiar simplii amatori, au găsit urme de dinozauri încrustate în piatră, însă alături de urme umane! Cel mai renumit site de genul acesta este Paluxy, aflat în apropiere de Glen Rose-Texas. Aici, alături de urme vechi de aproape 100 de milioane de ani ale dinozaurilor, se regăsesc urme cât se poate de clare ale unui om. Controversele sunt cu atât mai aprinse cu cât, din datele pe care le știam, era considerat imposibil ca un om să fi trăit în perioada uriaşelor reptile dinozauriene. Aşa cum am mai menţionat, conform istoriei oficiale, oamenii au apărut acum circa 200.000 de ani, în vreme ce ultimii dinozauri şi-au dat sfârşitul în urmă cu aproape 65 de milioane de ani. Şi totuşi, cum se pot explica astfel de urme? Ei bine, oamenii de ştiinţă nici nu vor să discute posibilitatea unei astfel de coexistenţe umano-dinozauriene.

Decât să-și revizuiască teoriile, ei preferă să considere că totul este o farsă bine pusă la punct, şi asta în ciuda faptului că urme identice au fost descoperite şi în siturile de la Antelope Spring-Nevada şi Stinnet-Texas. De asemenea, la începutul anilor 1930 au fost găsite, imprimate în stâncile de lângă Berea (Kentucky), urme de paşi de om. La unii paşi se vedeau chiar urmele degetelor şi ale călcâiului. Fără niciun dubiu însă, urmele au o vechime de 250 milioane de ani. O amprentă palmară a fost găsită într-un strat de piatră calcaroasă având circa 110 milioane ani, în localitatea Glen Rose (Texas).

 

Într-o altă descoperire uimitoare, un grup de lucrători la o carieră de calcar de lângă Londra, Anglia, a dat în 1786 peste un artefact extrem de neobişnuit, ce era plasat într-un pat de nisip subteran, la aproximativ 50 de metri sub nivelul solului. În stratul de nisip au găsit cioturi de piloni de piatră și fragmente de rocă pe jumătate lucrată, iar după ce au săpat ceva mai adânc, au descoperit mânere de lemn pietrificat, precum și bucăți ale unor unelte de mână ce fuseseră confecționate din lemn, dar care erau acum pietrificate. Nisipul în care a fost făcută descoperirea se afla sub un strat de calcar care a fost datat la o vechime de cel puțin 300 de milioane de ani. Această descoperire senzațională este extrem de dificil de explicat de către arheologi deoarece deși exteriorul mânerului de lemn a fost împietrit, în interiorul acestuia s-a descoperit un conținut de cărbune poros.

 

Nu există nicio modalitate științifică de a pune un astfel de lucru pe seama unui fals. Pentru a explica, procesul de pietrificare se produce atunci când lemnul sau alte obiecte organice sunt îngropate în nămol, iar atunci când se întâmplă acest lucru, silicații impregnează acel material, care se dizolvă încet, înlocuind astfel oxigenul și hidrogenul care existaseră acolo. Cărbunele, pe de cealaltă parte, este format din lemn carbonizat, care a fost în mare măsură comprimat sub tone de pământ. Cele două procese nu ar putea fi mai diferite, dar în acest caz se pare că fiecare proces trebuie să fi avut loc practic simultan sau într-o succesiune extrem de scurtă. În ceea ce privește oamenii de știință, aceștia nu sunt în măsură să explice prin nicio teorie modernă cum s-ar fi putut obține lemn pietrificat care conține cărbune poros. Pe de altă parte însă, existența însăși a unui asemenea artefact neagă orice posibilitate ca el să constituie un fals. Dar nu a fost găsit doar atât. De atunci au avut loc și alte descoperiri mult mai recente de unelte pietrificate.
   Astfel, în iunie 1934, într-o mină de lignit din apropierea localităţii London (din Kimble County, Texas, SUA), a fost scos la lumină un ciocan de fier cu totul neobișnuit. Aflat la lucru, minerul Max Hahn a observat un ciudat obiect răsărind dintr-un perete. Cum era încrustat într-o rocă, Hahn a tăiat bucata cu totul şi a transportat-o acasă. Spărgând-o, a scos la iveală un soi de ciocan de fier, lung de aproape 15 centimetri, nealterat de trecerea timpului. Familia Hahn decide să-l păstreze ca pe o curiozitate, dar după cinci decenii, îl vinde omului de ştiinţă Carl E. Baugh. Analiza efectuată de acesta în 1983 provoacă stupoare: roca formată în jurul ciocanului data din perioada geologică numită Ordovician, adică acum circa 500 de milioane de ani! Cercetări ulterioare au contestat această estimare, oprind „acul ceasului” la „doar” 150-300 de milioane de ani în urmă, ceea ce depăşeşte oricum cu mult vechimea de numai 6 milioane de ani a celor mai „bătrâne” fosile hominide cunoscute (cele de Sahelantrhopus Tchadensis). Aceasta fără a mai pune la socoteală (reamintim) că, potrivit antropologilor, Homo Sapiens şi-a făcut apariţia în Africa abia acum 200.000 de ani.
Aşadar, cine să fi folosit fierul cu milioane bune de ani înaintea lui Homo Sapiens? Nimeni nu poate da un răspuns, cum nu s-a putut explica nici de ce obiectul n-a oxidat deloc de la descoperirea sa şi până astăzi. Geologul american Joe Cole a încercat să susţină că, de fapt, unealta a fost pierdută de un miner din sec. XIX, iar rocile care s-au dizolvat în timp s-au întărit din nou în jurul obiectului, dând aparenţa unei vechimi uluitoare. Testele cu Carbon14 s-au dovedit neconcludente, întrucât lemnul ciocanului se transformase în cărbune. Însă analiza metalului, efectuată la Laboratoarele Batelle din Columbus-Ohio, a arătat o compoziţie nemaiîntâlnită: 96,6% fier, 2,6% clorină şi 0,74% sulf, combinaţie imposibil de realizat chiar şi cu ajutorul tehnologiei moderne. 

 

Iată acum o altă descoperire asemănătoare: în 1912, în mina Wilburton de lângă Oklahoma, doi angajați săpau cu lopata după cărbune pentru cuptoarele de la „Municipal Electric” din Oklahoma când, spre surprinderea lor, o oală de fier a căzut dintr-o bucată mai mare de cărbune. Mai mulți experți au examinat ulterior oala de fier și au declarat că este autentică. Amprenta vasului putea încă să fie văzută cu claritate în bucățile de cărbune care l-au îmbrăcat. Potrivit unui geolog pe nume Robert O. Fay de la institutul „Geological Survey Oklahoma”, minereul de cărbuni în care potul a fost găsit are aproximativ 300 milioane ani vechime.

Într-o serie de descoperiri și mai bizare, care sunt încă în curs de desfășurare în ultimii 60 de ani, au fost găsite de către un grup de mineri din Africa de Sud sute de sfere metalice de origine necunoscută, unele destul de adânc în subteran. O parte dintre ele au trei caneluri perfect paralele în jurul liniei de circumferință. Sferele, care au circa 3-5 cm în diametru, par a fi de două tipuri: fie dintr-un metal solid albăstrui ce are pete albe pe el, fie sunt goale, cu un centru dintr-un fel de material spongios. Directorul muzeului din Klerksdorp, Africa de Sud, unde au fost aduse multe dintre aceste sfere, profesorul Marx Roelf, le descrie astfel: „Sferele sunt un mister total. Ele sunt indubitabil artificiale, totuși după istoria pe care o știm noi, la acea perioadă în care ele au ajuns încastrate în această rocă, pe Pământ nu exista încă viață inteligentă! Nu am mai văzut nimic de genul acesta vreodată”. 

 

Domnul Roelf Marx a scris o scrisoare în data de 12 septembrie 1984 care conține mai multe informații cu privire la acele sfere. În această scrisoare el a scris: „Nu există nimic ştiinţific publicat despre globuri, dar faptele sunt următoarele: ele au fost găsite în pirofilit, în niște mine din apropierea orășelului Ottosdal. Acest pirofilit (Al2Si4O10 (OH) 2) este un mineral secundar destul de moale, cu un indice de duritate de doar 3 pe scara Mohs și a fost format prin sedimentare. Partea cea mai bizară este că acest strat de rocă din care au fost extrase sferele datează din precambrian, vechimea lui fiind estimată la aproximativ 2.8 miliarde de ani!”.

 

Cu toate acestea, ca și cum simpla existență a acestor sfere de metal nu ar fi fost suficientă, există încă și alte proprietăți uimitoare ale acestora, ce au captat atenţia profesorului  John Hund din Pittsburgh, acum aproximativ cincisprezece ani. Într-o zi, în timp ce se juca cu unul dintre aceste obiecte pe suprafața plană a unei mese, domnul Hund a observat că sfera părea să fie deosebit de bine echilibrată, astfel că a decis să o testeze la Institutul „California Space” de la Universitatea din California, pentru a determina exact cât de bine echilibrată era ea de fapt. Rezultatele testelor au fost surprinzătoare : ele au arătat, că sfera era, de fapt, perfect și exact echilibrată. Echilibrul sferei era, de fapt, atât de exact, încât acesta a depășit limitele oricărui criteriu tehnologic de măsură folosit la institutele spațiale – și aceștia sunt oamenii care fac giroscoape pentru NASA! John Hund îl citează pe un om de știință de la NASA, care a afirmat că ei nu au o tehnologie capabilă de o echilibrare atât de bună și că singurul mod în care probabil s-ar putea realiza așa ceva ar fi construirea unor asemenea sfere într-un spațiu cu gravitație zero.

 

Pe de altă parte, deși au fost găsite în acel strat de pirofilit extrem de vechi, care este mai degrabă moale din punct de vedere al consistenței, globurile sunt foarte dure și nu pot fi zgâriate, nici măcar de oţel. Având în vedere toate acestea, misterioasele sfere de metal au suscitat un deosebit interes din partea mai multor organizații și instituții. Astfel, au fost realizate investigații de către grupuri de cercetare din cadrul Universității din Florida,  The Society for Physic Advancement (S.A), Kokkolan Kaupunchi (Finlanda), Esotera (Germania), Geologisches Institut der Universiteit Pleicherwall (Germania), The Department of Philosophy UICC (Chicago), Danfoss (Danemarca), Illustreret Videnskab (Copenhaga), Louisiana Geological Survey, Gale Research Company (Michigan), precum și din partea altor organizații din Canada, Elveția, Danemarca, Germania, Anglia, Statele Unite ale Americii, Norvegia, Franța și Botswana. Rezultatele acestor cercetări – cel puțin cele publicate – sunt însă foarte controversate, mergând de la teoria că sferele au fost aduse pe Pământ de către o civilizație extraterestră, până la aceea că nu este de fapt nimic neobișnuit la aceste obiecte, ele căpătând aceste proprietăți pe o cale absolut naturală, ceea ce este destul de neverosimil.

 

După cum am văzut din toate aceste exemple, tabloul realităţii care se prefigurează este total diferit de ceea ce eram obişnuiţi să credem. Aşa cum arăta profesorul Doug Newton în conferinţa din care am prezentat mai sus câteva fragmente video, „Dacă ar fi vorba doar despre un singur obiect de acest gen, aceasta nu ar dovedi nimic. Dar este vorba de o preponderenţă a evidenţelor. Dacă ar fi existat doar un singur element, doar o singură urmă, doar un singur exemplu din ceea ce vă spun aici, aţi putea spune că poate e o interpretare greşită, sau poate un fals, sau altceva. Dar sunt atât de multe asemenea exemple, iar noi aici doar dacă întrezărim – ca să zic aşa – vârful icebergului…”

 

Exemplele sunt atât de multe, din diferite categorii, încât aceasta conduce la anumite concluzii deosebit de radicale, care desființează complet istoria convențional acceptată, ceea ce majoritatea oficialilor nu sunt dispuși să facă. De aceea, aceste descoperiri sunt foarte rar menționate public și ca urmare cei mai mulți dintre oameni nici măcar nu au auzit despre ele. Motivul este evident: dacă măcar unul singur dintre aceste artefacte ar fi acceptat oficial așa cum o indică datele descoperirii sale, atunci întregul eșafodaj al teoriilor actuale s-ar dărâma. E vorba de prestigiu, putere și bani. Mai mult, așa cum am menționat anterior, aceasta ar fi împotriva intereselor de dominare mondială pe care „elita” francmasonică a Noii Ordini Mondiale dorește cu încrâncenare să le instaureze. Este cu mult mai uşor pentru guvernanţii din umbră să menţină populaţia sub control dacă în rândul maselor de oameni nu iau amploare preocupări „non-conformiste” legate de trecutul spiritual şi chiar tehnologic pe care umanitatea se pare că l-a avut cândva, la un nivel mult mai ridicat decât am fost educaţi să credem. Pentru aceste interese ascunse ar fi de-a dreptul periculos ca noi să ne dorim să revenim la acel nivel şi să înţelegem mult mai clar cine suntem şi de unde provenim în realitate.

 

Dincolo de toate acestea, nu putem să nu remarcăm faptul că datările tuturor acestor artefacte neobișnuite pe care le-am adus în discuţie aici sunt în perfectă concordanţă cu vechile scrieri ale unor tradiții spirituale ale omenirii, cum ar fi cele mayașe, vedice, sau sumeriene, care afirmă la unison că pe Pământ au existat mai multe cicluri de civilizație ce au apărut, s-au dezvoltat și apoi au dispărut încă de acum multe milioane de ani. Este de asemenea foarte plauzibil să luăm în considerare şi ipoteza că Pământul a fost încă din timpuri imemoriale vizitat de către fiinţe extraterestre ce posedau un foarte avansat nivel tehnologic. Vom prezenta câteva aspecte semnificative în acest sens în articolele următoare.

Citiţi şi:

Din nou... Atlantida
Descoperirile arheologice recente pun sub semnul întrebării teoriile oficiale asupra originii şi evoluţiei omului

yogaesoteric
11 decembrie 2012