Crâmpei de istorie

 Dr. Petru Groza

1. Petru Groza a fost membru al Partidului Naţional Român, condus de Gheorghe Pop de Băseşti. În această calitate, a fost ales de cercul electoral Deva deputat în Marea Adunare Naţională, care, la 1 decembrie 1918, a votat Unirea Transilvaniei cu România. A fost unul dintre cei care au vorbit mulţimii, adunată pe Câmpul lui Horea de la Alba Iulia, despre semnificaţia istorică a Unirii. După ce Iuliu Maniu a fost ales în fruntea Partidului Naţional Român (august 1919), dr. Petru Groza s-a alăturat grupării lui Octavian Goga, care susţinea că acest partid regional trebuia să-şi încheie activitatea, fuzionând cu o organizaţie politică din vechiul Regat. Deoarece Iuliu Maniu s-a opus unei asemenea propuneri, gruparea formată din Octavian Goga, Petru Groza, Ioan Suciu şi alţi fruntaşi ardeleni a fuzionat, în aprilie 1920, cu Partidul Poporului, condus de generalul Alexandru Averescu. În guvernele prezidate de Averescu, dr. Petru Groza a ocupat funcţia de ministru de stat (aprilie – decembrie 1921, mai 1926 – iunie 1927). În această calitate a contribuit la consolidarea statului naţional unitar român.

2. În ianuarie 1933, dr. Petru Groza a participat – în calitate de fost ministru, invitat de organizatori – la congresul de constituire a Frontului Plugarilor, care urmărea ameliorarea situaţiei ţărănimii, în principal prin conversiunea datoriilor agricole. În noiembrie 1933, el a fost ales preşedintele Frontului Plugarilor. „Scânteia” – organul central de presă al P.C.R., care apărea în ilegalitate – a apreciat că Frontul Plugarilor era o „organizaţie fascistă”. Abia după un an, P.C.R. şi-a modificat aprecierea, susţinând că Frontul Plugarilor era o organizaţie „democratică”.

3. Dr. Petru Groza a ajuns în funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri, la 6 martie 1945, ca urmare a intervenţiei lui A.I. Vâşinski, care s-a deplasat special în România, impunând regelui Mihai să ceară demisia Guvernului Rădescu. Apoi, a „sugerat” regelui să-l numească pe dr. Petru Groza şi să accepte lista propusă de acesta. Manifestaţiile populare care se desfăşurau în acele zile nu au avut rolul decisiv în schimbarea de regim; determinantă a fost presiunea exercitată de reprezentantul Kremlinului.

4. Ajuns în fruntea guvernului, dr. Petru Groza a fost, adesea, un colaborator incomod pentru Partidul Comunist. Spre exemplu, el a acceptat cu multă greutate şi în urma unor îndelungi stăruinţe făcute de Gheorghiu Dej ca Frontul Plugarilor să participe în alegerile parlamentare pe liste comune cu comuniştii. El a obţinut ca numărul „capilor de listă” din Frontul Plugarilor să fie mai mare decât al celor proveniţi din P.C.R. Ca urmare a acestor negocieri, în Parlamentul ales la 19 noiembrie 1946, Frontul Plugarilor avea 70 deputaţi, iar P.C.R. – 67.

5. Petru Groza a desfăşurat o luptă continuă împotriva grupului „moscovit” Ana Pauker – Vasile Luca, înlăturat în 1952, din P.C.R. şi din guvern; apoi, lupta sa a continuat cu gruparea Iosif Chişinevski – Leonte Răutu – Mihail Roller care urmărea distrugerea oricăror valori naţionale româneşti şi copierea modelului bolşevic. Groza a reuşit, în calitate de preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale (1952-1958), să obţină eliberarea din închisori a multor cărturari de marcă (mai ales ardeleni) şi reîncadrarea lor în institute de cercetare sau în învăţământ.

În timp ce „moscoviţii” insistau pe „internaţionalismul proletar”, Groza vorbea despre „patrie”, „strămoşi”, „eroi naţionali”.

6. Deşi era un înalt demnitar, dr. Petru Groza nu s-a supus rigorilor cerute de conducerea P.C.R. (P.M.R.) de a se îmbrăca muncitoreşte, a purta şapcă, a avea o comportare morală „ireproşabilă”. El umbla întotdeauna îmbrăcat elegant, de regulă, în costume de culoare deschisă, purta pălărie, făcea plimbări pe jos, inclusiv prin centrul Capitalei, juca tenis în Parcul Herăstrău, invita la conacul său de la Băcia scriitori, artişti, foşti oameni politici etc. A avut mai multe amante şi, foarte probabil, copii „din flori”.

7. Dr. Petru Groza nu a fost membru al Partidului Comunist Român, deşi Gheorghiu-Dej şi chiar I.V. Stalin au căutat să-l convingă de necesitatea de a se înscrie în această formaţiune politică. Nici după 1952, când s-a înscris în Constituţie un articol potrivit căruia Partidul Comunist (Muncitoresc) este „forţa politică conducătoare” a societăţii, el nu a acceptat să facă parte din această organizaţie. A rămas „prietenul” şi nu „tovarăşul” Petru Groza.

8. Guvernul instaurat la 6 martie 1945 nu a fost un guvern comunist. Din cei 19 miniştri, numai 4 erau membri ai P.C.R. (adică tot atâţia câți avea P.N.L. – Tătărescu, Frontul Plugarilor şi P.S.D.; ceilalţi fiind „tehnicieni”). Petru Groza nu a vorbit niciodată despre existenţa unui „regim comunist” în România, ci numai a unuia de „democraţie populară”. Cuvântările lui făceau adesea notă discordantă faţă de cele ale liderilor P.C.R.

9. Dr. Petru Groza şi-a legat numele de un eveniment fundamental din Istoria românilor – Unirea din 1918; a militat pentru apărarea regimului democratic, în perioada interbelică; a fost împotriva amestecului ambasadorului Germaniei în treburile interne ale României, motiv pentru care a şi fost arestat şi anchetat în perioada decembrie 1943 – ianuarie 1944. A fost eliberat, din ordinul personal al mareşalului Antonescu, care a scris: „Groza e tot ce vreţi, dar trădător de ţară nu este. Să fie eliberat”.

10. Dr. Petru Groza şi-a asumat o misiune istorică într-un context internaţional extrem de critic pentru soarta României. În urma negocierilor secrete din 1943-1944, marile democraţii occidentale (S.U.A. şi Marea Britanie) au decis ca o parte din statele europene, inclusiv România, să treacă sub „influenţa” U.R.S.S. În fapt, România a fost ocupată de Armata Roşie, imediat după 23 august 1944, iar Convenţia de armistiţiu din 12 septembrie 1944 consfinţea această realitate. Nici un lider politic român nu putea schimba statutul internaţional al României, din care a decurs modificarea regimului politic, impus de puterea de la Kremlin. Aceeaşi evoluţie au cunoscut-o toate ţările aflate sub „umbrelă” sovietică.

11. Dr. Petru Groza avea o solidă cultură juridică şi politică, era un profund cunoscător al Istoriei românilor; a evocat, adesea, faptele de glorie ale înaintaşilor, mai ales, pe cele ale lui Decebal, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul. A căutat să se inspire din Istorie, a crezut că poate şi el naviga printre marile puteri pentru a conduce „corabia” României spre un liman mai liniştit. Nu a reuşit şi nici nu putea să reuşească. Soarta României nu se decidea la Bucureşti, ci la Kremlin, la Londra şi Washington.

12. Fiind o personalitate puternică şi cu o bogată experienţă politică, dr. Petru Groza a impus respect „politrucilor” din P.C.R., care voiau să se dispenseze de acest incomod „tovarăş de drum”. A cultivat relaţii de prietenie cu Gheorghiu-Dej, pe care l-a sprijinit în lupta împotriva „moscoviţilor” şi pentru revenirea la valorile naţionale. A fost apreciat de mari personalităţi ale timpului, precum I. V. Stalin şi Mao Zedong, ceea ce, în acel context istoric, însemna foarte mult, România fiind, practic, izolată de lumea occidentală.

Dr. Petru Groza a fost un om politic de marcă în Istoria românilor din Secolul XX. A avut, desigur, ambiţiile şi veleităţile lui. A crezut că va putea să domine situaţia şi să-şi impună propria linie de conduită în politica României. Nu a reuşit decât să atenueze unele măsuri extrem de dure, luate de ocupanţii sovietici şi de susţinătorii lor din România. Și-a asumat o răspundere pe care alţii – am în vedere liderii partidelor istorice – au refuzat-o, aceştia sperând că „în curînd, vor veni americanii” şi atunci se va reinstaura regimul democratic. Din păcate, soarta a fost crudă pentru ei, dar şi pentru România.

Activitatea dr. Petru Groza nu poate fi apreciată decât în contextul concret istoric în care el a trăit, iar nu pe baza unor idei preconcepute. Mai devreme sau mai târziu, fiecare personalitate îşi ocupă locul pe care-l merită cu adevărat pe marea scenă a Istoriei.

Dr. Petru Groza este încă departe de a fi aşezat la locul care i se cuvine. Pasiunile politice – de ieri şi de astăzi – sunt încă prea mari, iar pe scena Istoriei românilor continuă să sufle un vânt rece.

Primit pe net, C.M.