”Mă vindec de tot trecutul meu întunecat, de toate faptele și gândurile care m-au oprit să evoluez și care m-au îndepărtat de Lumină. Vreau să evoluez în iubire. Eu sunt iubire. Așa să fie!” (în sprijinul cititorului interesat)

Totalul afișărilor de pagină

marți, 9 august 2011

LUNA, fiica cea mare a Pământului (3)


 (ultima parte)

(Carte dictată de Domnul prin channeling lui Jakob Lorber)

3 – Animalele de pe Lună
La fel ca şi pe Pământ, pe Lună există numeroase specii şi categorii de animale (evident, vorbim despre partea nevăzută a satelitului), care trăiesc în aer, pe sol sau în apă.
Jakob Lorber
Aşa cum am mai precizat, acolo nu există decât un singur animal domesticit, pe care-l putem numi oaia lunară. Toate celelalte sunt sălbatice.Corpul unei oi lunare arata ca un cilindru (un sac plin cu făină), susţinut de patru picioare nu mai lungi de 20 de cm., şi terminate cu copite. Capul aduce cu cel al oii pământene şi este lung de cca 6o de cm.şi înalt de cca 15 cm.Urechile îi sunt lungi şi asemănatoare cu ale unui măgar de la noi. In frunte are un corn, cu mai multe protuberanţe ascuţite, cât degetul de lungi, şi orientate în toate direcţiile.Coada seamănă cu cea a unui leu, şi se termină cu un smoc de păr. Culoarea lânii este albă şi are fineţea şi aspectul lânii oii pământene.

Utilitatea acestui animal pentru cei de pe lună este extrem de mare. Laptele, bogat în substanţe nutritive, şi de culoare aurie, este un aliment de bază.
Toate articolele de îmbrăcămine sunt confecţionate exclusiv din lâna acestui animal, şi constă dintr-o cămaşă şi o haină, similar croite pentru ambele sexe. Acolo nu se poate vorbi în nici un fel de modă ci de nişte obiecte care-i ajută să supravieţuiască.
In plus, acest animal, aproape providenţial şi salvator, este utilizat la aratul solului (plugul fiind cornul acestuia). In aceste scrijelituri ale solului, oamenii seamănă seminţele plantelor rădăcinoase care vor creşte şi vor produce fructul într-o singură zi lunară (14 zile pământene).
Oile trăiesc cca 10 ani tereştri, iar după ce mor, pielea este jupuită şi folosită ca pătură în locuinţa subterană. Carnea nu este consumată de om ci depusă pe un muşuroi de insecte, asemănătoare furnicilor. După devorarea cărnii de către furnici, oamenii iau oasele şi cornul, şi îşi confecţionează diverse unelte.
Inafara oilor, pe Lună mai există două rase de animale remarcabile : maimuţa cu bot şi trei picioare, şi maimuţa săltăreaţă, care sare într-un singur picior. Capul maimuţei seamănă cu cel al unei maimuţe pământene, cu diferenţa că gura este aşezată pe verticală, pe jumatate din lungimea gâtului. Picioarele din faţă seamănă cu labele unei maimuţe pământene, dar piciorul din spate aduce mai degrabă cu trompa unui elefant, având lungimea la contracţie de 20 de cm. şi ajungand până la 6 metri, la extensie.Explicaţia acestei forme ciudate de animal rezidă în condiţiile climatice şi relieful lunar. In timpul unei zile lunare (28 zile pământeşti), suprafaţa astrului este acoperită mai întâi de un strat gros de zăpadă, care se topeşte apoi, în urmatoarele 7 zile, după care urmează o perioadă de caniculă.
Animalul respiră aer atmosferic şi trebuie, deci, să-şi ţină capul deasupra apei sau zăpezii. Pentru a face acest lucru, el este ajutat de acel picior extensibil. 
Hrana maimuţelor este asigurată prin prinderea unor păsări nocturne asemănătoare liliecilor. Tehnica de prindere este curioasă şi extrem de simplă : în timpul nopţii maimuţa ţine gura larg deschisă care va fi repede populată de lilieci în căutarea unui adăpost călduros.
Când zăpada începe să se topească, apa acoperă suprafeţe întinse de sol, nivelul apei atingand caţiva metri. Si de data aceasta, piciorul extensibil ajută maimuţa să nu se înece şi să traverseze apele adânci. Pe timpul caniculei, maimuţele preferă să-şi ţina corpul imersat în apă, numai capul rămânând deasupra.
Existenţa acestui picior extensibil nu le stânjeneşte deloc în deplasări căci, în mod automat ele reglază convenabil lungimea piciorului. Pe uscat, maimuţa se deplasează prin alungirea repetata a piciorului din spate, apoi, agăţându-se cu labele din faţă de ceva, îşi retrage piciorul s.a. Deplasarea se face în general pentru a se muta de la un lac secat de secetă la altul în care se mai gaseşte apă.
Am spus ca noaptea se hrăneşte cu lilieci ; ziua însă prinde nişte raci zburători, asemănători cu rădaşca de pe la noi.

Maimuţă săltăreaţă are, aşa cum am spus, un singur picior care este mult mai elastic decât la cea cu trei picioare. Deplasarea se face prin salturi, animalul având însuşirea de a se autocomprima. In poziţia comprimat, ea seamănă cu o felie de pâine căzută pe sol. Când se hotărăşte să se deplaseze, piciorul se dilată brusc la o distanţă de cca 3 m, ceea ce-i permite să facă un salt impresionant, de 4-6 m înalţime, distanţă parcursă dintr-un singur salt fiind de până la 14 m.Viteza imprimată în aceste salturi este suficient de mare ca să-i permită să captureze din zbor orice pasăre aflată pe traiectorie. Aceste animale trăiesc pe câmpiile lunare, şi nu vin decât rareori în contact cu oamenii de acolo, care traiesc în cavrnle din munţi. In aceşti munţi pot fi întâlnite multe păsărele de dimensiunea unei vrăbii, sau mai mici (cât o muscă).

Apele conţin multe specii de peşti, viermi şi raci.O specie mai ciudată este ,, mingea albastră’’, fără echivalent pe Pământ. Această minge se poate divide în două jumătăţi legate între ele printr-un muşchi scurt. Interstiţiul dintre cele doua părţi reprezintă capcana în care-şi prind prada formata în special din viermii care plutesc pe apă. Marimea acestor vieţuitoare este comparabilă cu ce a unui pepene având însuşirea că noaptea emană o lumină foarte puternică dând luciului de apă al râurilor şi lacurilor o emanaţie luminoasă, de o strălucire aparte.

4 – Suprafaţa Lunii.
Dacă privim prin telescop acest satelit, vom putea observa o suprafaţă destul de neregulată, cu aspect muntos. La suprafată nu există apă, iar proeminenţele muntoase nu sunt aranjate radial în jurul unei formaţiuni centrale sau în lanţuri muntoase, ca pe Pământ. Ele alcătuiesc formaţiuni inelare, pe zone mai mari sau mai mici.
Există şi câteva zone muntoase cu orientare radială, dar acestea nu reprezintă decât o punte între mai multe formaţiuni inelare de mici dimensiuni. Micile coline inelare au de multe ori în centru cratere circulare. Ici şi colo există formaţiuni stâncoase care înconjoară zone mai întinse, care pot ajunge până la 375 km şi în care există, deasemenea, coline inelare mai mari sau mai mici.

La ce folosesc aceste formaţiuni aflate pe suprafaţa nelocuită a Lunii ? Credeţi cumva că ele au acea distribuţie la întâmplare ? Vă înşelaţi caci ele reprezintă receptori pentru energia magnetică primită de la Pământ. La amplasarea lor s-a ţinut cont de distribuţia cea mai potrivită pentru absorţia optimă a acestui fluid.
Micile cratere servesc acumularii magnetismului Pământului iar distribuţia lor ţine cont de valorile necesar a fi retrimise spre Pământ în anumite zone, în anumite perioade şi în anumite căntităţi.
Numai aparent suprafaţa lunii se poate crede a fi haotică. Cavitaţile circulare de pe partea vazută a astrului servesc şi reţinerii aerului atmosferic (despre care se crede ca nu poate există), la fel cum cavitaţile Pământului reţin apa. De unde provine însă acest aer ? Din aceeaşi sursă din care se serveste şi Pământul : marele depozit cosmic, umplut de-a pururi cu eter si lumina. Când partea vizibilă a Lunii este întunecată, aceste cavităţi se umplu cu aer atmosferic. La răsăritul soarelui  pe Luna, lumina solară determină apariţia unor precipitaţii abundente sub forma de rouă care se adună şi formează şuvoaie de apă în înteriorul astrului şi care merg să alimenteze cursul izvoarelor care străbat corpul lunii şi ajung în partea nevazută de pe Pământ.
In micile bazine de apă sublunare care se formează se regasesc acele spirite care doresc să progreseze, după ce au fost salvate din primul nivel al iadului de spiritele mai pure ale cerului. Aceste spirite au un corp de consistenţa aerului. Consistenţa asta aşa fină le permite acelor spirite sa vadă atât în lumea fizică cât şi în cea spirituală.
La început ele prefară să trăiască în zonele mai întunecate şi mai adânci ale corpului ceresc. Dupa ce progresează, corpul lor devine încă şi mai uşor şi începe să se ridice la suprafaţă, în marea lor majoritate cantonându-se în jurul bazinelor mari atmosferice ale Lunii.

De pe Pământ se pot observa două puncte mai luminoase pe suprafaţa Lunii. Cel mai luminos punct este reperabil în zona sudică iar cel mai puţin luminos, în zona de nord. Aceste doua puncte luminoase de pe Lună sunt cele două Centre de Salvare. Ele au exact rolul de far pentru sufletele care vin de pe Pământ (via Nirvana) dar care nu se vor încarna în oameni lunari.
Punctul nordic, mai puţin luminos, serveşte acelor spirite care nu au putut fi vindecate de ataşamentele lor lumeşti (în viaţa pământeană pe care au avut-o) şi care urmează ca, după un stagiu, să se întrupeze în corpul unui om lunar. După părăsirea acelui corp, ele vor fi din nou reintegrate ca spirite în bazinele atmosferice din regiunea de nord a părţii vizibile a Lunii, după care, se vor îndrepta lent (pe măsura evoluţiei) către Centrul Sudic de Salvare.
Această călătorie nu este deloc uşoară sau rapidă, aşa cum ne-am putea imagina, ştiind că este vorba de sprite fără corp fzic, material. Pentru a putea face un pas înainte, un asemenea spirit trebuie sa moară mai întâi în bazinul în care se află iniţial, la fel cum un om moare pe Pământ.
Această moarte este mai mult sau mai puţin dureroasa căci este totdeauna însoţită de un sentiment de teamă de necunoscut, de anihilare eternă. Este aproape aceeaşi teamă pe care o resimt mai toţi oamenii înainte de moarte.
Dacă ţinem cont că un spirit trebuie să avanseze din bazin în bazin şi că sunt câteva mii de bazine, în fiecare rămânâd între o lună şi un an de zile (lunare), ne putem imagina cam care este viteza de înaintare. Si în prezent, mai există încă spirite de pe vremea lui Avraam care nu şi-au încheiat nici trei sferturi din călătorie.
Iata de ce, atunci când ne traim vieţile pe Pământ trebuie să o facem în aşa fel încât să evitam ca după părăsirea corpului fizic să ajungem pe satelitul acestuia. Si aceasta se poate face numai trăind în iubirea de Dumnezeu şi în respectul faţă de creaţia divină, deci şi de aproapele nostru.
Acolo ajung cu precădere cei care sunt obsedaţi de bogăţiile materiale şi dau cu tifla evoluţiei spirituale, considerând problema ca pe una care nu-i priveşte, ea fiind, îşi spun ei, o emanaţie a unor minţi bolnave.

(Bibliografie : cartea PĂMÂNTUL  ŞI  LUNA, aut. Jakob Lorber, ed.Vydia, 2003)             
                                                              - Sfârşit -
Pentru conformitate 
(C.M.)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu