”Mă vindec de tot trecutul meu întunecat, de toate faptele și gândurile care m-au oprit să evoluez și care m-au îndepărtat de Lumină. Vreau să evoluez în iubire. Eu sunt iubire. Așa să fie!” (în sprijinul cititorului interesat)

Totalul afișărilor de pagină

sâmbătă, 18 decembrie 2010

PĂMÂNTUL, a treia planetă de la Soare (4)


(continuare)                                                   

11- Ficatul Pământului.                     

Jakob Lorber (1800/1864)
Este organul responsabil pentru eliminarea substanţelor otrăvitoare din corp. Un om sau un animal ar muri imediat după ce a mâncat dacă trupul sau nu ar dispune de un organ care să poată decanta toate substanţele toxice (în special carbonul si cianurile), adunându-le într-un vas specializat şi eliminându-le prin vezica urinară. Acest organ este ficatul. Ca structură, el seamănă cu splina. Şi el este format dintr-o multitudine de compartimente (alveole) aliniate una lângă alta, într-o compactizare mai mare decât la splină.

Patru tipuri diferite de tuburi vasculare străbat ficatul de-a lungul acestor compartimente, fiind unite între ele prin alte vase transversale mai mici. O parte din aceste vase provin din inimă ; ele aduc mari cantiăţi de sânge în ficat pentru a-l îmbogăţi cu carbonul necesar si cu mici doze de cianuri. Numai astfel imbogăţit, sângele poate efectua digestia în vasele digestive ale organelor, după care  contribuie la hrănirea şi refacerea moleculelor de piele. In aceasta consta si corelaţia între culoarea pielii şi starea ficatului (e cunoscut faptul ca un om bolnav de icter, - gălbenare - are pielea gălbuie).O altă categorie de vase care străbat ficatul provine de la stomac si au rolul de a aduce anumite lichide pentru a dilua corespunzator cianurile, din care o mică cantitate trece în sânge, prin vasele de mici dimensiuni ale ficatului. Cea mai mare parte a cianurilor trece din ficat în rinichi, apoi, către vezica urinară, în vederea eliminării. O a treia categorie de vase provine tot de la stomac, făcând legătura, prin intermediul membranelor mucoase, cu vezica biliară. Prin aceste canale mici trece carbonul mucos, sau bila, o substanţă digestivă cu ajutorul careia stomacul digeră alimentele ; substanţa aceasta fiind depozitată in vezica biliară. Dacă în stomac sosesc alimente ingerate si vezica nu dispune de cantitatea suficientă de bilă, se apeleaza la o suplimantare de lichid de la ficat. Procesul de digestie este în fapt unul de fermantaţie. In situaţiile în care vezica dispune de bilă în exces, acest lichid va fi trimis spre depozitare către ficat.
Cea de a patra categorie de vase o formează nişte mici vene prin care trece aerul si care provin de la plămâni. Venele acestea străbat ficatul şi-l oxigenează. Simultan, aerul care ajunge si în bilă, ponderează procesul de fermentare în limite normale. Când, în situaţii anormale, procesele de fermentaţie depăşesc limitele normale, ca urmare a insuficientei oxigenări, apar substanţe toxice pentru corp care conduc la imbolnăviri precum reumatismul, guta etc. Aceasta explică de ce este atât de dăunător să se respire aer cu oxigen puţin, aer viciat. Focul electric din ficat este iniţiat de cel din splină, care este indispensabil ficatului. (Totuşi, există oameni cărora li s-a extirpat splina bolnavă, şi traiesc.
In aceste situaţii, în timp, după extirparea splinei, o parte a ficatului se specializează în a îndeplini sarciniele splinei).
La animale si la oameni, ficatul este amplasat în jurul stomacului. Aceeaşi amplasare se regăseşte şi în cazul Pământului. Tot ceeea ce se gaseşte la suprafaţa planetei este rezultatul functionării ficatului. Astfel, apa oceanelor provine din ficat, nefiind in esenta altceva decat urina eliminată de corpul Pământului. Ea se evaporă şi dă naştere norilor, care, sub influenţa luminii, işi schimbă compoziţia, devenind din deşeuri o hrană excelentă atât pentru planetă cât şi pentru ceeea ce trăieşte pe ea.

12- Rinichii planetei.

Rinichii îndeplinesc, la orice entitate, inclusiv Pământul, trei sarcini prin care se asigură supravieţuirea, procreaţia şi starea de fericire (buna dispoziţie). Substanţele uzate trimise de ficat şi orice alte fluide care ar dăuna corpului, ajung la rinichi. Partea toxică e trimisă către vezica urinară în timp ce partea utilă vieţii este resorbită şi transformată în acea substanţă din care este alcatuită sămânţa pentru procreare. Această substanţă seminală este preluată de sânge si condusă către nişte vase specializate unde se depozitează în vederea folosirii. Ea este o materie constituită din energie pozitivă deşi depozitarul (testiculele) utilizează energia de polaritate negativă.

A treia funcţie,  se referă la faptul că rinichii se află într-un contact intim cu inima, plămânii, stomacul, splina şi ficatul.
Priviţi din perspectivă spirituală, rinichii reprezintă, într-un anumit sens, sediul sufletului,  fiind  zona în care se plămadeşte sămânţa vieţii. Asta explică şi de ce o stare bună a rinichilor asigură o bună dispoziţie a fiinţei de care, totuşi, nu este responsabil organul în sine ci mai degrabă sufletul şi spiritul activ în interiorul său. 
Deci, fericirea fizică, starea de bine, vine din zona ficatului explicandu-se de ce sufletul, care işi are sediul activităţii în zona inimii şi a capului preferă să se odihnescă la nivelul rinichilor. (Pentru a face o analogie : salariatul merge la birou pentru a depune activitatea sa profesionala, unde va lucra cu inima şi cu mintea. După programul de muncă, revine acasă pentru a se odihni si a-şi recupera forţele pentru activitatea din ziua urmatoare).
Unită cu sângele, această substanţă seminală ajunge la inimă, unde pătrunde în compartimente special rezervate pentru stocarea ei. Aici, ea primeşte permanent hrană de cea mai bună calitate, devenind aptă pentru procreare, şi aşteaptă să fie folosită în acest scop prin intermediul testiculelor.
Rinichii Pământului sunt localizaţi puţin mai la nord de ecuator. Forma lor o reproduce destul de exact pe cea de la porc, şi, mai ales, pe cea a rinichilor elefantului. Rinichii sunt puţul din care îşi extrag oceanele apa şi din care apar toate apele de la suprafaţa planetei. 
Pământul are numeroase vezici urinare, care au forma de mari bazine, aflate sub crusta de la suprafaţă, unele fiind mai mari decât întreaga Europă. Oceanele şi mările se alimantează din aceste mari rezervoare subterane.

A doua funcţie a rinichilor planetei se refera la separarea apelor procreative ale planetei de urina sa brută. 
Apele procreative ale Pământului au o natură extrem de nobilă şi ele nu se ridică imediat la suprafaţa planetei ci trec mai întâi prin inima planetei, unde se manifestă parţial sub forma unor izvoare de apă dulce, şi, parţial, sub formă de rouă; modalitate prin care contribuie la producerea fructelor.

Bibliografie: cartea PĂMÂNTUL ŞI LUNA, aut. Jakob Lorber, ed. Vydia, 2003
Pentru conformitate,
 (C.M.)


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu