Este prietenul meu. De patru ani, de când ne știm, Nicolae a fost întotdeauna cel mai înțelept și mai puternic dintre noi doi. Mă sună ca să vadă ce fac, și apoi îmi povestește despre el. Despre pisoiul lui, despre caprele care i-au distrus un gutui, despre mica piscină gonflabilă pe care astă-vară și-o instalase în curte. Despre numerele prime, mișcarea rectilinie și despre arhaisme. Și-n timp ce povestește, din mijlocul sufletului lui deschis ca o carte răsare, dintr-odată, o lumină puternică. Precum o aripă de înger care te ia și te așază din nou în echilibru și-n ordinea firească.
Nicolae Poiană a venit pe lume acum 13 ani, în comuna Suraia din județul Vrancea. E cel mai mic dintre frați. Tatăl lui muncea în mină, iar mama era casnică. Ȋn 2005, când satele din Vrancea au fost îngropate sub ape, iar oamenii fugeau din calea puhoaielor ca să se salveze, Nicolae a căzut și și-a rupt piciorul... Avea doar 2 ani. De atunci au început toate necazurile, pentru el și pentru familia lui.
Casa le-a fost distrusă, și toată bruma lor de bani era cheltuită pe reparații. Apoi, tatăl s-a îmbolnăvit grav și s-a pensionat. Din cauza piciorul rupt, Nicolae a mers de-a bușilea ani de zile. Abia în 2009 a ajuns la spital, când osul fracturat nu mai putea fi reparat.Un an mai târziu, medicii de la Spitalul Marie Curie au decis să-l opereze. L-au internat și i-au făcut un set de analize complete. Așa a aflat Nicolae că suferă și de leucemie acută mieloidă. S-a mutat atunci în spitalul Fundeni și a început lupta pentru viață. Zi de zi de suferință. La doar 7 ani.
Acolo l-am cunoscut. La capătul speranței și-al liniei troleului 66. Era mic și slab, iar mama lui îl căra în brațe pe holurile spitalului. Jumătate din chipul umflat de imunosupresoare era ascuns sub masca medicală. Cealaltă jumătate și-o acoperise el, cu ochelarii mei de soare. Stăteam pe pervazul din capătul unui hol de lângă intrarea pe secție, vegheați de tablouri cu portretele unor copii care învinseseră cancerul. Nicolae încă se mai lupta cu el. O mână de om care mă adusese la fereastră, pentru că voia să vadă soarele. Asta în timp ce eu nu mai puteam vedea acolo decât uriașa suferință a unor copii care se luptă să trăiască. A fost prima lecție pe care mi-a dat-o. Și să știți că „privește cerul” chiar are un sens...
Nicolae era deja orfan atunci. Tatăl lui, diagnosticat cu silicoză, s-a stins din viață, departe de el, pe un pat dintr-un alt spital. Nicolae l-a văzut la înmormântare, în biserica din sat. De fiecare dată când intră acolo, mi-a povestit el într-o zi, începe să plângă din senin. Dar nu e supărat pe Dumnezeu, Îl roagă să i-l trimită pe tata în vis. „Și chiar îl visez”, mă asigură el.
De la Nicolae am învățat ce înseamnă să fii optimist. „Să crezi în Dumnezeu! Să te rogi la El să fie bine și să fii convins că Dumnezeu te va ajuta!”, mi-a spus el. Era cu câteva zile înainte să încalțe ghetele ortopedice. Știa atunci că va urma o nouă intervenție chirurgicală, dar medicul nu se hotărâse încă ce va face. „Ori mă operează să-mi mai lungească piciorul stâng, ori îmi oprește creșterea la celălalt. Voi fi mai scund cu câțiva centimetri, mi-a zis doctorul. Nu-i nimic, i-am zis eu, să fiu mai mic, numai să merg!”.
Acum e internat în Spitalul Marie Curie, unde-și face noi prieteni printre colegii de salon. Le ridică moralul și încrederea. E un copil bun, așa cum câțiva dintre colegii lui de școală n-au învățat încă să fie cu el. Unii râd când îi văd cârjele și gheata cea înaltă, uni îl ocolesc, spunând că leucemia se ia, iar alții îi pun piedică. Nicolae tace și înghite. „Tăcerea frige pielea”, zice el.
Am stat de vorbă cu Nicolae în biserica din curtea spitalului. Era liniște și cald acolo. Ȋntre noi se afla o cameră de filmat. Pentru Nicolae, a fost prima oară când a dat un interviu. Pentru mine, prima oară când am filmat unul. „Nici nu știu dacă iese ceva din asta, poate doar ne-am jucat”, i-am spus la final. „Dacă Dumnezeu vrea să iasă ceva, va ieși”, m-a asigurat el.
Am făcut acest interviu cu Nicolae nu pentru el, ci pentru dumneavoastră. Povestea lui nu trebuie să vă întristeze, ci să vă ajute. Când un copil care a învins cancerul spune că Dumnezeu l-a ajutat să facă asta și că „a ajunge mare” înseamnă să poți „să fii la casa ta și să mergi pe picioarele tale”, trebuie să vă opriți o clipă din toată nebunia lumii în care trăim și să lăsați aripa îngerului să vă așeze din nou în echilibru și-n ordinea firească. Să priviți cerul și să fiți optimiști. Așa cum un copil de 13 ani a învățat să fie, biruind toată suferința.
Citiţi şi:Atacat de autorităţi şi concerne farmaceutice, un doctor a vindecat timp de 30 de ani cancere în faza terminală – documentarul «Burzynski-The Movie»
Miracolul credinţei
O femeie are o experienţă la așa-zisa graniță dintre viaţă şi moarte în urma căreia se vindecă în mod miraculos de cancer
yogaesoteric
23 decembrie 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu