N-a făcut caz de marile sale reuşite, cum n-a ţinut nici să iasă în faţă cu orice preţ. În spatele discreţiei şi a modestiei în care s-a învăluit o viaţă întreagă, se ascunde însă unul din marii profesionişti ai României. Doctor în medicină, profesor şi iniţiator al secţiei de Resocializare din cadrul spitalului Al. Obregia din Bucureşti, Aurel Romila este şi autorul unei Psihiatriice a devenit manual de referinţă printre cunoscători. O somitate a medicinei, ale cărei cercetări au făcut istorie, o minte curioasă şi neobosită în căutări, care a extras din psihiatrie o filosofie de viaţă.
De unul singur, la zece ani
Reporter: Domnule doctor, nu sunt psiholog, dar vă propun totuşi jocul întoarcerii în timp. Poartă copilăria în ea sâmburele a ceea ce aţi devenit peste ani?
Prof. dr. Aurel Romila: Am făcut mereu eforturi să rămân în prezent. Cu toate astea, sunt convins de o idee pe care am regăsit-o şi la H. Bergson, şi anume, că viitorul nu e posibil dacă nu-ţi analizezi în detaliu trecutul. Aşa mi-am dat seama că ar trebui să-mi reiau biografia, ca să înţeleg mai bine care au fost momentele care au dat durată vieţii mele. Acum, la vârsta mea, de peste 80 de ani, pot spune cu certitudine că momentul-cheie a fost dispariţia tatălui meu, când eu aveam zece ani. Am crezut atunci că am pierdut tot, că s-a sfârşit lumea. Mama a suplinit însă extraordinar absenţa tatălui. Nu s-a mai căsătorit, ci şi-a dedicat tot efortul să mă ţină la şcoală, la Bucureşti.
Prof. dr. Aurel Romila: Am făcut mereu eforturi să rămân în prezent. Cu toate astea, sunt convins de o idee pe care am regăsit-o şi la H. Bergson, şi anume, că viitorul nu e posibil dacă nu-ţi analizezi în detaliu trecutul. Aşa mi-am dat seama că ar trebui să-mi reiau biografia, ca să înţeleg mai bine care au fost momentele care au dat durată vieţii mele. Acum, la vârsta mea, de peste 80 de ani, pot spune cu certitudine că momentul-cheie a fost dispariţia tatălui meu, când eu aveam zece ani. Am crezut atunci că am pierdut tot, că s-a sfârşit lumea. Mama a suplinit însă extraordinar absenţa tatălui. Nu s-a mai căsătorit, ci şi-a dedicat tot efortul să mă ţină la şcoală, la Bucureşti.
Reporter: De unde vă trageţi? Prof. dr. Aurel Romila: M-am născut la Medgidia şi, ca toţi copiii de dobrogeni, visam să ajung la şcoală la Constanţa. Nu vedeam mai mult de atât. Eram un copil obişnuit, mediocru la învăţătură, dintr-o familie ceva mai înstărită. După moartea tatălui, care m-a afectat mult (luând în considerare şi contextul istoric şi politic, era anul 1944), învăţătoarea a sfătuit-o pe mama să mă dea la o şcoală mai bună, din Capitală, ca să nu mă pierd. Îmi amintesc bine vorbele învăţătoarei. Mi-a zis: „Să ştii că n-ai de ce să te temi. Ce ai învăţat tu e valabil şi la Bucureşti, şi peste tot în lume. Matematica e aceeaşi, gramatica e aceeaşi.” Am plecat deci destul de speriat la Bucureşti, unde am fost înscris la Liceul Mihai Viteazu, ca intern, iar mama s-a întors, desigur, la Medgidia. Acum ar fi de neconceput să-ţi laşi copilul singur la zece ani.
Reporter: Nu v-a marcat singurătatea din copilărie? Nu s-a plătit scump curajul ăsta?
Prof. dr. Aurel Romila: N-am lăsat singurătatea să mă acapareze. A predominat, în anii aceia, instinctul de supravieţuire. Eram preocupat să mă adaptez. Eram, din multe puncte de vedere, inferior faţă de colegii mei bucureşteni. Aveam mult de recuperat, mai ales la limbi străine. Şi o făceam de unul singur, în timp ce de ei se ocupa cineva, aveau preparatori şi acasă. Încet, încet, tocmai din singurătate şi din îndârjirea mea mi-am extras energia care m-a împins înainte. Îmi amintesc că vara, când reveneam la Medgidia, mă verifica fosta mea învăţătoare. Notele mele erau destul de mici, speram în secret că mi se va da voie să mă întorc acasă, însă ea m-a încurajat cu multă căldură să continui. Cum, de altfel, au făcut-o şi profesorii mei din Bucureşti, care mi-au apreciat de foarte devreme claritatea şi limpezimea gândirii. Literatura o studiam cu Vladimir Streinu, iar matematicile cu fratele scriitorului Ionel Teodoreanu. Ca să mă susţină, acesta din urmă s-a oferit chiar să-mi dea o cămăruţă la ei acasă, un fel de cameră a servitoarei, cum era pe vremuri, ca să mă apropie de familia lor. Eu însă am fost foarte reticent, n-am acceptat, mi-a plăcut să rămân cu colegii mei de la internat. În orice caz, m-a încurajat enorm să nu cedez, oricât de greu ar fi, fiind convins că eu voi urma matematica. Nu mai ştiu cât m-a afectat sau nu singurătatea aceea, ştiu doar că n-am fost niciodată un euforic. N-am avut mari distracţii în tinereţea mea, nici aniversări deosebite, am avut o viaţă foarte austeră, ale cărei singure bucurii erau faptul că reuşeam să trec de la un an la altul.
Prof. dr. Aurel Romila: N-am lăsat singurătatea să mă acapareze. A predominat, în anii aceia, instinctul de supravieţuire. Eram preocupat să mă adaptez. Eram, din multe puncte de vedere, inferior faţă de colegii mei bucureşteni. Aveam mult de recuperat, mai ales la limbi străine. Şi o făceam de unul singur, în timp ce de ei se ocupa cineva, aveau preparatori şi acasă. Încet, încet, tocmai din singurătate şi din îndârjirea mea mi-am extras energia care m-a împins înainte. Îmi amintesc că vara, când reveneam la Medgidia, mă verifica fosta mea învăţătoare. Notele mele erau destul de mici, speram în secret că mi se va da voie să mă întorc acasă, însă ea m-a încurajat cu multă căldură să continui. Cum, de altfel, au făcut-o şi profesorii mei din Bucureşti, care mi-au apreciat de foarte devreme claritatea şi limpezimea gândirii. Literatura o studiam cu Vladimir Streinu, iar matematicile cu fratele scriitorului Ionel Teodoreanu. Ca să mă susţină, acesta din urmă s-a oferit chiar să-mi dea o cămăruţă la ei acasă, un fel de cameră a servitoarei, cum era pe vremuri, ca să mă apropie de familia lor. Eu însă am fost foarte reticent, n-am acceptat, mi-a plăcut să rămân cu colegii mei de la internat. În orice caz, m-a încurajat enorm să nu cedez, oricât de greu ar fi, fiind convins că eu voi urma matematica. Nu mai ştiu cât m-a afectat sau nu singurătatea aceea, ştiu doar că n-am fost niciodată un euforic. N-am avut mari distracţii în tinereţea mea, nici aniversări deosebite, am avut o viaţă foarte austeră, ale cărei singure bucurii erau faptul că reuşeam să trec de la un an la altul.
„Când am ales psihiatria, colegii au crezut că am înnebunit”
Reporter: Şi când toată lumea se aştepta să urmaţi Matematica, aţi ajuns la Medicină. Prof. dr. Aurel Romila: A fost un declic care s-a produs brusc şi care are legătură cu faptul că mi-am pierdut tatăl atât de devreme. Voiam să fac o meserie care să prevină dramele de genul ăsta, care să ajute, care să susţină viaţa. Şi am făcut-o cu pasiune. Am fost cu mult mai bun la facultate decât în şcoala generală şi în liceu. Colegii mă priveau ca pe un lider, iar profesorii voiau să mă ia fiecare la catedra lui, să rămân în mediul universitar. Eu nu cedam însă, nu mă interesa nici fiziologia, nici anatomia, mi se părea că mă îngustez dacă rămân la o disciplină atât de strictă. Aşa că am început să duc o viaţă dublă. Când aveam cursuri, eram la facultate, dar când eram liber, eram la bibliotecă, la teatru, la concerte. Îmi amintesc ziua când, plimbându-mă prin Bucureşti, am trecut pe lângă Ateneu şi mi-am zis: „Domnule, dar eu n-am intrat niciodată aici!”. E greu de spus ce mi se întâmpla, erau căutări interioare, care pot explica de ce nu mi-a fost niciodată suficientă medicina.
Reporter: Simţeaţi că omul e mult mai mult de atât?
Prof. dr. Aurel Romila: Niciodată nu m-a satisfăcut aspectul anatomo-fiziologic. Nu m-au încântat cadavrele, operaţiile, eu eram tot timpul cu mintea pe deasupra, mă interesa ansamblul, nu concretul. Or, am mai spus-o, cei cărora le place întregul nu sunt oameni foarte realişti. Am avut curajul să gândesc în mare, de foarte devreme, deşi nu ştiam atunci că trebuie să mai adaug ceva în schemă.
Prof. dr. Aurel Romila: Niciodată nu m-a satisfăcut aspectul anatomo-fiziologic. Nu m-au încântat cadavrele, operaţiile, eu eram tot timpul cu mintea pe deasupra, mă interesa ansamblul, nu concretul. Or, am mai spus-o, cei cărora le place întregul nu sunt oameni foarte realişti. Am avut curajul să gândesc în mare, de foarte devreme, deşi nu ştiam atunci că trebuie să mai adaug ceva în schemă.
Reporter: Acel ceva fiind...?
Prof. dr. Aurel Romila: Acel ceva fiind ceea ce am înţeles mai târziu, când am ales psihiatria. Când m-am întors din Ardeal, unde-mi făcusem rezidenţiatul, am dat examen de intrare în Bucureşti. Aş fi putut lua radiologie, ORL, oftalmologie, dar am ales psihiatria. Colegii au crezut că am înnebunit. Însă eu m-am dus după ceea ce-mi lipsea din om, din tablou. Nu luasem în considerare spiritul. Or, spiritul fiinţei umane e o valoare indiscutabilă, de la care ar trebui să plece orice medic. Orice ar fi, chiar dacă ar face zece Alzheimer, voi preţui întotdeauna omul ca pe un copil al lui Dumnezeu.
Prof. dr. Aurel Romila: Acel ceva fiind ceea ce am înţeles mai târziu, când am ales psihiatria. Când m-am întors din Ardeal, unde-mi făcusem rezidenţiatul, am dat examen de intrare în Bucureşti. Aş fi putut lua radiologie, ORL, oftalmologie, dar am ales psihiatria. Colegii au crezut că am înnebunit. Însă eu m-am dus după ceea ce-mi lipsea din om, din tablou. Nu luasem în considerare spiritul. Or, spiritul fiinţei umane e o valoare indiscutabilă, de la care ar trebui să plece orice medic. Orice ar fi, chiar dacă ar face zece Alzheimer, voi preţui întotdeauna omul ca pe un copil al lui Dumnezeu.
Reporter: Domnule doctor, aţi putea da o definiţie sufletului?
Prof. dr. Aurel Romila: Sufletul e o noţiune populară. Psihiatria nu pune semnul egal între suflet şi psihic. Psihiatriei îi convine noţiunea de psihic, sufletul e doar partea afectivă, cea mai profundă, care e legată de inconştient. Omul e un ego cu două laturi, ceea ce se vede (corpul) şi ceea ce nu se vede (spiritul). Trupul şi spiritul sunt un sine. Suntem deci un ego susţinut de un sine. Am fost întrebat la o conferinţă: „Bine, dar ce este ego-ul?”. Răspunsul e acelaşi ca în cazul întrebării „Ce este Dumnezeu?”. Ego-ul este ceea ce ne conduce, dar nu se vede.
Prof. dr. Aurel Romila: Sufletul e o noţiune populară. Psihiatria nu pune semnul egal între suflet şi psihic. Psihiatriei îi convine noţiunea de psihic, sufletul e doar partea afectivă, cea mai profundă, care e legată de inconştient. Omul e un ego cu două laturi, ceea ce se vede (corpul) şi ceea ce nu se vede (spiritul). Trupul şi spiritul sunt un sine. Suntem deci un ego susţinut de un sine. Am fost întrebat la o conferinţă: „Bine, dar ce este ego-ul?”. Răspunsul e acelaşi ca în cazul întrebării „Ce este Dumnezeu?”. Ego-ul este ceea ce ne conduce, dar nu se vede.
„Populaţia României se împarte, în mare măsură, între opresori (psihopaţi) şi oprimaţi (depresivi)”
Reporter: În ultimele decenii, numărul persoanelor afectate de tulburări psihice este în creştere peste tot în lume, iar România se află pe locul trei, cu aproape 300.000 de bolnavi. Cine e de vină că am devenit atât de dezechilibraţi psihic?Prof. dr. Aurel Romila: Dacă socoţi societatea ca o fracţie, atunci o să observi la mijloc un strat subţire, care e al oamenilor normali. Crucea normalilor e că sunt foarte puţini, au devenit o minoritate fragilă, din care se tot desprind în sus şi în jos. Cei de sub acest strat, de dedesubt, sunt depresivii. Aproape o treime din populaţie suferă într-o formă sau alta de depresie. Însă nu pentru ei mă îngrijorez eu, ci pentru cei de deasupra stratului fin al normalităţii, pentru psihopaţi, care au ocupat toate posturile-cheie în ţară. De aia nu avem sănătate mentală în ţara asta, că populaţia se împarte în mare măsură între opresori (psihopaţi) şi oprimaţi (depresivi). Ăsta e un adevărat război social, dar cine recunoaşte? Cea mai gravă consecinţă a istoriei noastre din ultima sută de ani a fost felul în care s-a făcut selecţia umană. O societate care nu permite dezvoltarea persoanei e o societate slabă. Când personalitatea nu poate înflori, când e traumatizată, apar bolile psihice şi intervine ratarea. Ratarea e punctul în jurul căruia se învârte totul. E discrepanţa între ceea ce am putea deveni şi ceea ce ajungem să devenim în societatea de azi. Destinele sunt neîmplinite, ratate, curmate prematur, fiindcă deasupra noastră tronează nişte incapabili care ne pun piedici. Suntem condamnaţi la ratare de nişte psihopaţi. Şi asta nu de ieri, de azi. Iorga, Titulescu, câţi oameni de valoare nu au fost eliminaţi din societate de nişte nimicuri, de nişte anonimi? Dacă vii şi le vorbeşti oamenilor de normalitate, bun-simţ, armonie, transcendenţă, spirit, te vor acuza că ai citit prea multe broşuri. Performanţa se măsoară azi doar în putere, bani şi sex. Trăiesc tragic această soartă a poporului român. N-o să iau mitraliera să fac circ, precum Vadim. Dar nu pot să nu mă întristez.
Reporter: Am vorbit de boală, dar nici graniţele normalităţii nu mai par azi chiar atât de fixe. Ce înseamnă, de fapt, normalitatea?Prof. dr. Aurel Romila: Ce mai înseamnă azi normalitatea, când totul e permis, totul e normal, anormal e să arăţi tu cu degetul? Aţi văzut Eurovisionul şi femeia cu barbă? Aţi văzut cum a fremătat lumea de aplauze? E normal? Nu. Normalitatea e o stare de echilibru şi armonie între cunoaştere, afectivitate, inteligenţă şi voinţă. Când una din acestea e excesiv dezvoltată sau subdezvoltată, armonia se pierde şi apare boala sau suferinţa. 90% din oamenii cu care intru în contact sunt profund nefericiţi, o societate care şi-a pierdut valorile de bine, frumos, adevăr şi dreptate. Şi mai ales de non-nocivitate. În medicina romană, primul îndemn era non nocere, să nu faci rău!
„Despre Dumnezeu e mai bine să taci!”
Reporter: Credinţa în Dumnezeu e şi ea parte din ecuaţia normalităţii? Prof. dr. Aurel Romila: E fundamental să pleci de la premisa existenţei unei alte realităţi transcendente. Însă trăim într-o lume de tâmpiţi, în care dacă rosteşti numele lui Dumnezeu se ridică toţi împotriva ta. Mai ales în mediul psihiatric, lumea e plină de prejudecăţi. Cum adică divinitate? Istoria umanităţii a depăşit faza mitică. Acum e supremaţia omului! Dar credinţa e o forţă extraordinară, care te înalţă. Ce l-a ţinut pe Brâncoveanu să nu cedeze, dacă nu credinţa? Dar nu mă puneţi să vorbesc despre asta. Lucrurile mari nu trebuie rostite toată ziua, bună ziua, că-şi pierd înţelesul. La fel cum nu spui toată ziua, bună ziua, „te iubesc!”, că se banalizează, şi despre Dumnezeu e mai bine să taci.
Reporter: Totuşi, este de folos rugăciunea în bolile psihice? Sunt mai receptivi la tratament pacienţii credincioşi?
Prof. dr. Aurel Romila: S-a dovedit deja în urma unor experienţe şi teze făcute la Voila şi la Piteşti, ca să vorbim numai de ţara noastră, că mersul la liturghie, spunerea unor rugăciuni în momentele de criză, îi linişteşte enorm de mult pe pacienţi, îi face mai cooperanţi, iar tratamentul medicamentos dă rezultate mai bune. Credinţa e de foarte mare ajutor. De fiecare dată când simt un pic de deschidere la pacienţii mei necredincioşi, le propun pariul lui Pascal: dacă tu crezi şi Dumnezeu nu există, nu pierzi nimic. Dar dacă crezi şi există, câştigi totul!Dincolo de asta, însă, psihiatrii trebuie să fie foarte atenţi când vine vorba de excesul de religiozitate, fiindcă poate fi simptomul unui dezechilibru psihic. O fostă pacientă şi-a neglijat trei ani de zile soţul, nu s-a atins de el, fiind dedicată postului, mai abitir ca măicuţele de la mânăstire. Alteia i s-a părut că nu i-a îmbrăcat pe cei goi, a apucat-o frenezia şi şi-a dat toate hainele pe care le avea. Aţi auzit, probabil, de cazul celebru al lui Petrache Lupu de la Maglavit. Pe mărturiile lui s-a ridicat o biserică. Însă marele profesor neurolog Gh. Marinescu l-a chemat să-l examineze. Şi ce a descoperit? Că avea sifilis nervos, care dă halucinaţii. Aceşti oameni trebuie ajutaţi să-şi regăsească echilibrul. Să nu mă înţelegeţi greşit, nu exclud posibilitatea unor revelaţii divine. Eu însumi am avut revelaţia credinţei, văzând un tablou de Rafael, la Muzeul de Artă din Viena. Reprezenta o madonă de o frumuseţe neomenească, de o puritate a culorilor care m-a făcut să cred definitiv în Maica Domnului. Însă revelaţiile adevărate, legăturile fine, superioare, nu sunt concrete.
Prof. dr. Aurel Romila: S-a dovedit deja în urma unor experienţe şi teze făcute la Voila şi la Piteşti, ca să vorbim numai de ţara noastră, că mersul la liturghie, spunerea unor rugăciuni în momentele de criză, îi linişteşte enorm de mult pe pacienţi, îi face mai cooperanţi, iar tratamentul medicamentos dă rezultate mai bune. Credinţa e de foarte mare ajutor. De fiecare dată când simt un pic de deschidere la pacienţii mei necredincioşi, le propun pariul lui Pascal: dacă tu crezi şi Dumnezeu nu există, nu pierzi nimic. Dar dacă crezi şi există, câştigi totul!Dincolo de asta, însă, psihiatrii trebuie să fie foarte atenţi când vine vorba de excesul de religiozitate, fiindcă poate fi simptomul unui dezechilibru psihic. O fostă pacientă şi-a neglijat trei ani de zile soţul, nu s-a atins de el, fiind dedicată postului, mai abitir ca măicuţele de la mânăstire. Alteia i s-a părut că nu i-a îmbrăcat pe cei goi, a apucat-o frenezia şi şi-a dat toate hainele pe care le avea. Aţi auzit, probabil, de cazul celebru al lui Petrache Lupu de la Maglavit. Pe mărturiile lui s-a ridicat o biserică. Însă marele profesor neurolog Gh. Marinescu l-a chemat să-l examineze. Şi ce a descoperit? Că avea sifilis nervos, care dă halucinaţii. Aceşti oameni trebuie ajutaţi să-şi regăsească echilibrul. Să nu mă înţelegeţi greşit, nu exclud posibilitatea unor revelaţii divine. Eu însumi am avut revelaţia credinţei, văzând un tablou de Rafael, la Muzeul de Artă din Viena. Reprezenta o madonă de o frumuseţe neomenească, de o puritate a culorilor care m-a făcut să cred definitiv în Maica Domnului. Însă revelaţiile adevărate, legăturile fine, superioare, nu sunt concrete.
„Cât timp vom fi liberi, merită să trăim”
Reporter: Domnule doctor, sunteţi mereu înconjurat de bolnavi. Cum faceţi să nu vă lăsaţi contaminat de nefericirea lor?Prof. dr. Aurel Romila: Am luat de peste tot, din isihasm, din indianistică, din ortodoxie, din medicina tibetană, din meditaţie, tot felul de învăţături care să mă ajute să-mi păstrez echilibrul. Din ele extrag ceea ce voi aţi putea numi fericire. Însă eu nu-i spun aşa, prefer să-i spun muzică interioară. Mă duc acum acasă, de pildă. Ai mei ştiu că vin obosit de la clinică şi-mi dau ceva de mâncare. Dar asta nu e esenţial. Esenţial e că mă retrag la ale mele. Care sunt ele? Soluţia mea e eclectică, nu e o pilulă. E un mix în care intră rugăciunea, lectura, muzica...
Reporter: Sunteţi un adevărat cunoscător al muzicii. Poate fi ea şi o formă de terapie?
Prof. dr. Aurel Romila: Muzica poate fi o cale de autocunoaştere. Ea cere răbdare, o simfonie nu se înţelege din prima, dar până la urmă e o formă de iniţiere. Pui un disc şi dintr-o dată te simţi mai puţin singur, muzica te poartă şi te invită să priveşti înlăuntrul tău. Şi ce găseşti acolo? Melancoliile lui Chopin, frământările lui Beethoven, transparenţa lui Mozart, gravitatea lui Bach, care scot la suprafaţă propriile tale angoase, spaime, nelinişti, bucurii. Retrăindu-le, te cureţi, te linişteşti şi te echilibrezi. Cred că pasiunea mea pentru muzică a fost chiar mai puternică decât cea pentru medicină, din moment ce s-a transmis mai departe. Înainte de a se naşte copiii mei, aveam deja pian în casă şi toate colecţiile muzicale. Au făcut amândoi muzică, n-a vrut niciunul să audă de medicină. Ginerele meu e muzician şi el, conduce Societatea Bach.
Prof. dr. Aurel Romila: Muzica poate fi o cale de autocunoaştere. Ea cere răbdare, o simfonie nu se înţelege din prima, dar până la urmă e o formă de iniţiere. Pui un disc şi dintr-o dată te simţi mai puţin singur, muzica te poartă şi te invită să priveşti înlăuntrul tău. Şi ce găseşti acolo? Melancoliile lui Chopin, frământările lui Beethoven, transparenţa lui Mozart, gravitatea lui Bach, care scot la suprafaţă propriile tale angoase, spaime, nelinişti, bucurii. Retrăindu-le, te cureţi, te linişteşti şi te echilibrezi. Cred că pasiunea mea pentru muzică a fost chiar mai puternică decât cea pentru medicină, din moment ce s-a transmis mai departe. Înainte de a se naşte copiii mei, aveam deja pian în casă şi toate colecţiile muzicale. Au făcut amândoi muzică, n-a vrut niciunul să audă de medicină. Ginerele meu e muzician şi el, conduce Societatea Bach.
Reporter: Vă simţiţi împlinit după atâţia ani de carieră? Aţi găsit în psihiatrie o cale de înţelegere a lumii?Prof. dr. Aurel Romila: Nu. „Împlinire”, „fericire” sunt cuvinte prea mari pentru mine. Sunt noţiuni pe care nu le pot admite integral, nu le înţeleg încă la modul profund, sincer o spun. Aşa cum nu înţeleg moartea sau sensul vieţii. Nu am răspunsuri la marile întrebări ale existenţei. Poate tocmai de aceea am preţuit mai mult întrebările. Mai presus de teologi şi de artişti i-am socotit mereu pe filosofi. Filosofia a fost secretul vieţii mele, inepuizabila mea pasiune, din care am extras mustul care m-a dus mai departe. Dacă vii la mine acasă, ai să întrebi unde sunt psihiatria, medicina? Sunt şi tratatele medicale pe undeva, pe-acolo, dar biblioteca mea e o bibliotecă de filosofie. Am avut de tânăr marea curiozitate să citesc în original, fiind convins că toate traducerile mă „traduc”. Despre posteritate nu-mi fac iluzii, e plin la „Bellu” de oameni mari. Nu mă interesează decât să am un cerc de continuatori, care să ducă mai departe ideile mele. Cu toate astea, nu m-am oprit din căutări. Încerc să nu rămân în urmă, mă informez tot timpul online, citesc reviste, particip la congrese. Aş putea foarte bine să zic, la vârsta mea, gata, cântecele astea nu le mai pot auzi! Dar nu se poate aşa, informaţia nu rămâne veşnic aceeaşi, totul se schimbă, trebuie să lupţi pentru fiecare condiţie, să o atingi şi să lupţi apoi iarăşi, ca să o depăşeşti. Mintea şi inima trebuie antrenate tot timpul, echilibrul, normalitatea trebuie recucerite permanent, nu sunt o ştampilă valabilă veşnic.
Reporter: Beethoven a fost întrebat cândva ce preţuieşte mai mult dintre toate calităţile umane. Răspunsul lui a fost: bunătatea. Vă pun şi dvs., la finalul dialogului, aceeaşi întrebare. Dvs. ce aţi alege?Prof. dr. Aurel Romila: Sunt totuşi un tip care a trăit 47 de ani în socialism. Eu preţuiesc libertatea. M-ar îngrozi ca, sub diverse măşti, să o pierdem din nou. Oricâtă mizerie ar fi, oricâtă ratare, oricâtă inferioritate, cât timp vom fi liberi, merită să trăim.
Citiţi şi:Psihologii au definit «inteligenţa spirituală». O nouă confirmare ştiinţifică a valorii spiritualităţii
Zece sfaturi înţelepte şi totodată pline de bun-simţ pentru a evita confruntarea cu stresul şi cu tensiunile de tot felul
Un interviu cu un medic tibetan competent despre vindecare, Dumnezeu, sănătate, viaţă şi moarte
yogaesoteric
12 noiembrie 2016
12 noiembrie 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu