”Mă vindec de tot trecutul meu întunecat, de toate faptele și gândurile care m-au oprit să evoluez și care m-au îndepărtat de Lumină. Vreau să evoluez în iubire. Eu sunt iubire. Așa să fie!” (în sprijinul cititorului interesat)

Totalul afișărilor de pagină

marți, 23 decembrie 2014

Viaţa, personalitatea, misiunea Domnului nostru Iisus Christos - câteva idei inedite

Dacă CHRISTOS nu ar fi spus «Tatăl nostru» eu însumi nu aş fi avut niciodată atât de puternic sentimentul acestei filiaţii; această invocaţie nu ar fi urcat niciodată plină de fervoare din inima şi de pe buzele mele. Eu cred numai în ceea ce pipăi, numai în ceea ce văd, numai ceea ce incorporez în substanţa mea şi de aceea eu cred cu tărie în CHRISTOS.”(Francois Mauriac, Vie de Jesus)
Iisus este o figură dincolo de timp. Nimeni nu ar putea contesta acest adevăr. El nu este legat nici de timp nici de loc, fiind venerat atât în orient cât şi în occident. Pentru a scrie despre el trebuie s-o faci cu toată smerenia şi curăţenia sufletului. Ar trebui, precum spune François Moriac, „să nu se poată scrie o Viaţă a lui Iisus decât în genunchi, cu sentimentul de a fi nevrednic de a ţine condeiul în mână pentru o asemenea întreprindere”.
Vocea Sa nu se poate confunda cu nicio altă voce. Ea vibrează încă în cuvintele pronunţate acum 2000 de ani. Chiar paznicii Templului, însărcinaţi să-L aresteze au fost atât de impresionaţi de personalitatea Sa, încât atunci când li s-a reproşat că nu au reuşit să-l aresteze, au răspuns: „Niciodată un om n-a vorbit ca acest om!
Toţi marii profeţi ai Israelului au prezis venirea Mesiei, dar niciunul nu L-a descris cu o mai mare claritate ca Isaia, considerat cel mai mare dintre toţi. În viziunile lor ei Îl văd când ca pe un răzbunător teribil, când ca un înger de bunătate şi milostiv. De secole întregi mitologiile visau un copil divin. Astrologii calculau venirea sa, în timp ce oracolele preziceau căderea zeilor păgâni. Pământul aştepta un rege spiritual, care să fie înţeles de cei mici, de cei umili şi de cei săraci [...] şi care trebuia să înlocuiască epoca de fier cu epoca de aur în lumea întreagă.
Asemenea stelelor care parcurg în vaste orbite calea care le este trasată, planurile lui Dumnezeu nu cunosc grabă sau întârziere nici când este vorba de apariţia unui eveniment capital în evoluţia oamenilor. Astfel, când ora venirii lui Christ a fost decisă în consiliul ceresc şi când marele orologiu al secolelor a marcat ora indicată, Iisus se naşte la Bethleem. „Când timpurile au ajuns la termen, Dumnezeu a trimis pe fiul său”, [...] lumea era coaptă pentru apariţia Liberatorului.
La acea epocă religiile erau saturate de spectacole şi poveşti. Oamenii suspinau după o religie capabilă să satisfacă nevoile inimii. Şi în timp ce lumina adevărului părea să se depărteze de umanitate existau totuşi suflete însetate de certitudine, suflete care doreau cu ardoare pe Dumnezeu viu. […] Şi astfel El îl trimese pe Fiul Său spre a salva lumea.
Adversarii lui Iisus, detractorii săi, au mers până la a nega existenţa Sa, afirmând că niciun istoric din acea epocă nu pomeneşte de el, omiţând intenţionat şi cu rea credinţă să amintească de ceea ce a scris despre el istoricul evreu din sec. I, Flavius Joseph: „În acest timp a existat Iisus, om înţelept dacă trebuie să-L considerăm ca om, atât de admirabile au fost lucrările sale. El îi învăţa pe cei care voiau să fie instruiţi asupra adevărului şi a fost urmat nu numai de mulţi evrei, dar de mulţi gentili. El era Christ. A fost acuzat în faţa lui Pilat de către conducătorii naţiunii noastre, iar Pilat a ordonat să fie crucificat. Cei care Îl iubiseră în cursul vieţii sale nu l-au abandonat. A treia zi, el le-a apărut din nou viu, precum precizează sfinţii profeţi, care anunţaseră că va face mii de alte minuni. De la numele său se trage numele de creştini pe care-i vedem încă astăzi” (Antiquités judaiques, XVIII, Cap. 3).
În timpul dominaţiei romane şi a domniei lui Irod, ideea unui Mesia care trebuia să vină trăia în toate conştiinţele. Dacă marii profeţi îl văzuseră sub trăsăturile unui just, unui martir, unui veritabil Fiu al lui Dumnezeu, poporul, fidel ideii iudaice, şi-l închipuia ca un David, ca un Solomon sau ca un macabeu. Dar oricare era imaginea sub care era văzut acest restaurator al gloriei Israelului, toată lumea credea în el, îl aştepta, îl chema.
Pentru sufletul care vine din cer, naşterea este o moarte”, spunea Empedocle, acum 500 de ani î. de Ch. Oricât de sublim ar fi un spirit, odată intrat în carne, pierde pentru un timp amintirea trecutului său; odată prins în angrenajul vieţii corporale, dezvoltarea conştiinţei terestre este supusă legilor lumii unde se încarnează. Cu cât mai înaltă i-a fost originea, cu atât mai mare va fi efortul pentru a trezi forţele adormite, natura celestă şi astfel a deveni conştient de misiunea sa. Sufletele profunde şi delicate au nevoie de linişte şi de pace pentru a se dezvolta.
Iisus a crescut în calmul Galileii. Primele sale impresii au fost suave, austere și senine. Valea sa natală semăna cu un colț de cer căzut într-o vâlcea de munte. Casa părintească era pentru copil un fel de templu. În ea Iisus primi primele sale învățături din gura părinților săi, fiind instruit în primul rând în cunoașterea scrierilor sacre. Pentru sufletul său de copil, Dumnezeul etern era prezent nu numai în cerul înstelat dar, de asemenea, în lumina sfeșnicului care reflecta gloria sa, în cuvântul tatălui cât și în iubirea tăcută a mamei... Dar oricât de puternice erau impresiile lumii înconjurătoare asupra sufletului lui Iisus, ele păleau toate în fața adevărului suveran, de nedescris, al lumii sale interioare. Acest adevăr se dezvolta în profunzimea ființei sale ca o floare luminoasă care iese dintr-o apă întunecată. […] Această lumină misterioasă care ieșea din profunzimile ființei sale spre a-l duce în cele mai îndepărtate spații, îl unea cu toate sufletele prin vibrații secrete. Acest sentiment originar de unitate cu Dumnezeu în lumina iubirii a fost prima revelație a lui Iisus.
Figura lui Iisus se desprinde luminos şi cu toate că nu a rămas nicio imagine fizică a Lui, noi oamenii, i-am dat un chip cu trăsături regulate, cu ochii albaştri, păr blond în plete lungi, o barbă de asemenea blondă, o statură înaltă, o fizionomie gravă, austeră, îndulcită de bunătatea buzelor. L-am îmbrăcat într-un veşmânt fără cusătură şi astfel, prin sugestie, El s-a imprimat în milioanele de creiere omeneşti. El a fost Dumnezeu care a locuit în noi şi care a trebuit să vină pentru a pune în activitate noi forțe psihice, pentru a ne apropia de izvorul de viaţă. El a aruncat în sufletul pământului speranţe noi, consolări şi sprijin moral. El a inspirat nebunia crucii, iubiri exaltate, sacrificii eroice. În numele său s-a iubit şi s-a urât, s-a salvat şi s-a ucis, s-a iertat şi s-a persecutat, s-a vindecat şi s-a torturat.
Christos, bătrân de 2000 de ani, continuă să fie tânăr. Magnetismul său divin acţionează mereu, fiind dintre cele care nu pot să piară. Cu toate că figura lui Christ nu e prezentată în adevărata sa lumină, el a cucerit mulţimile prin latura dramatică a istoriei sale. Dezbrăcat de confuziile teologice ale dogmei şi fabulelor, El ni se înfăţişează învăluit de o autoritate irezistibilă. Se descoperă în El o profunzime de gândire, o filosofie generoasă, o bunătate fără margini, o indulgenţă infinită. Eşti fermecat de misticismul Lui iluminat. Era cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. […]
Când ora voită de providenţă a sosit, Iisus şi-a început misiunea. […] Atât în Templu, sub porticul lui Solomon cât şi în sinagogi, pe malul râului Iordan, al mării Galileii, pe colinele din împrejurimi, el predică evanghelia Împărăției lui Dumnezeu. El redă în cuvinte blânde, calde şi duioase, visul copilăriei şi tinereţii sale, acest vis care urma să transforme milioane de creaturi. El reprezintă pe Dumnezeu nu ca pe un judecător implacabil, nu ca pe Dumnezeul unui popor ales, ci ca pe Dumnezeul umanităţii întregi, ca un părinte bun şi milos cu care El este în continuă comuniune. În numele său el promite nemurirea, un regat al cerurilor, unde flămânzii acestei lumi vor fi săturaţi, cei îndureraţi consolaţi. Şi lucru nemaiauzit, el proclamă fericirea celor care suferă şi a celor neînzestraţi. El încearcă să facă cunoscut pe acest Dumnezeu Tatăl, pe care vrea să-L dea pământenilor. El vorbeşte de fraternitate, cum nimeni altul nu a vorbit înainte. El repetă fără încetare: „Iubiţi-vă unii pe alţii”, ştiind bine că fericirea pământului rezidă în acest îndemn. Apoi el cere omului un efort pe care nu l-a făcut niciodată şi care consistă în a face bine pentru rău: el vrea să ne iubim duşmanii. Predică renunţarea la bunurile acestei lumi şi, coborând în profunzimile sufletului uman, el afirmă că singură dorinţa adulterului, a furtului, a omuciderii, constituie crimă, creând astfel păcatul gândului, care pare a fi lipsit de importanţă, dar care are consecinţe imense. El vorbeşte mai mult de recompense decât de pedepse. Nu ameninţă cu focul etern şi nu ezită să vină la cei consideraţi păcătoşi, spre dezaprobarea ipocriţilor. Merge la cei consideraţi paria, care nu îndrăznesc să vină la El şi are cele mai blânde cuvinte pentru păcătoşi şi păcătoase. Are milă de mulţimea care-L urmează, simte foamea şi oboseala ei. El e cu adevărat Fiul Omului. […]
Există o viaţă a lui Iisus, un mister al lui Christos. Prima a fost deformată de texte. Sfântul Jerome declara că a avut în mâinile sale prima versiune a Evangheliei după Matei scrisă în ebraică, pe care o deţinea de la ebioniţi. El o considera foarte ermetică şi foarte periculoasă, căci „ea distrugea totul”, mărturiseşte el, prin faptul că recunoştea un om în Iisus. Din această cauză o distruse. În ce priveşte misterul lui Christ, este îndoielnic dacă a fost  înţeles de toţi discipolii săi. […]
Se poate spune că-L cunoştem mai bine pe Iisus după moartea Sa decât înainte de botezul Său. O mică linie luminoasă doi sau trei ani din viaţa Sa, şi tot restul nu este decât întuneric. Iar în acest întuneric ce este? „Nu ştim şi voi nu aveţi nevoie s-o ştiţi pentru a fi salvaţi”, par a răspunde cu voci diferite cei patru evangheliști.
Lumina pe care aceştia o proiectează asupra vieţii lui Iisus se prezintă în aşa fel încât aceasta seamănă cu o cameră lungă şi strâmtă, unde numai aproape de ieşire, la moarte, se vede strălucind un punct luminos, de o lumină orbitoare, Învierea. Pe măsură ce ne depărtăm de acest punct, întunericul se măreşte tot mai mult, devenind cel mai accentuat aproape de intrare, Naşterea. Lumina merge mărindu-se de la începutul vieţii lui Iisus până la sfărşitul Său, în acelaşi timp în care în cursul vieţii Sale se accelerează. Anii de la naştere până la botez sunt cei mai puţin luminaţi; cei doi sau trei ani care merg de la Botez la Transfigurare, sunt ceva mai luminaţi şi cu cât înaintăm, cu atât mai vie devine lumina care luminează lunile ce se scurg de la Transfigurare până la intrarea în Ierusalim, zilele de la intrarea în Ierusalim până la Ghetsimani, orele de la Ghetsimani până la Golgota şi în fine, minutele de pe Golgota.
Numele său, faptul că s-a născut, creşterea Sa, viaţa Sa, faţa Sa sunt ca la toată lumea. Dacă în acestea nu putem afla cheia enigmei, cei 30 de ani ai vieţii Sale dinainte de a se manifesta lumii, ar fi poate locul unde trebuie s-o căutăm. Iisus a fost El Christ înainte de a se manifesta lumii? Adică, Iisus a fost mereu Christ sau mai exact Christ a fost mereu în Iisus? Misterul vieţii Sale secrete este misterul seminţei care creşte. „Cu Împărăţia lui Dumnezeu este la fel ca atunci când un om aruncă sămânţa în pământ; fie că doarme, fie că este treaz, fie că e noapte fie că e ziuă, sămânţa încolţeşte fără să ştie cum”. (Marcu 4; 26, 27). Christ întrebuinţează 30 de ani pentru a se naşte în Iisus. Deja născut în eternitate, el se naşte din nou în timp. „El creşte ca orice om”, şi cum spune evanghelistul Luca: „El creştea şi se mărea în spirit şi se umplea de înţelepciune”. Fiinţa divină dezvoltându-se în fiinţa omenească, ridicându-se din profunzimile întunecoase, din ceea ce numim „inconştientul”, conştiinţa superioară nu pătrunde decât progresiv în conştiinţa omului Iisus; ea pune stăpânire încet şi treptat pe El, Îl umple după cum lumina şi căldura soarelui umplu fructul transparent pe cale de a se coace. În acest fel, Christ ia naştere în Iisus. Fiinţa umană este în realitate un Zeu care îşi aminteşte de Împărăţia Divină, scria Lamartine. Această părere e însă contrazisă de comportamentul majorităţii oamenilor. Naşterea, această cădere teribilă din cer pe pământ, pare să fi distrus la oameni memoria. Iisus o păstreză însă. El trăieşte în două lumi deodată, în aceasta de aici şi în cea de dincolo. „Am ieşit din Tatăl şi am venit în lume; acum părăsesc lumea şi mă duc la Tatăl” (Ioan, 16; 28). Pentru El cealaltă lume nu este noaptea neagră ca pentru noi, ci un crepuscul transparent. Iisus îşi aminteşte de cer ca un exilat care-şi aminteşte de patria sa părăsită de curând. „Eu şi Tatăl suntem unul” (Ioan, 10; 30). Iată ceea ce este în el mai de neînchipuit şi adevărat. În această iubire a fiului pentru Tatăl, Omul Iisus este unic. El Îl iubeşte tot atât de natural după cum respiră. La El sentimentul Tatălui este tot aşa de primordial, după cum este la ceilalţi oameni sentimentul propriului lor eu. El spune Tată, după cum spunem noi eu.
Iisus începe prin botez şi sfârşeşte pe cruce. Dacă viaţa sa scurtă este terestră înainte de botez şi cerească după cruce, întreaga Sa viaţă publică este cuprinsă între aceste două limite terestre: Botezul şi Crucea. Dacă ignorăm ceea ce este începutul, nu vom şti mai mult ce este sfârşitul, Crucea, nici ceea ce este între ele, viaţa publică a lui Iisus, Vestea cea Bună, Evanghelia. Chist, Fiul lui Dumnezeu, se manifestă lumii în Iisus, fiul Omului. Acesta este sensul Ephifaniei, nume ce se dă botezului în primele secole ale creştinismului. Dacă în viaţa umanităţii, creştinismul este evenimentul cel mai important, atunci acest punct infinit de mic în spaţiu şi în timp, acest punct aproape invizibil, comparabil cu un punct geometric – „Iisus a fost botezat” – este evenimentul cel mai mare, zenitul istoriei universale, cauza a tot ceea ce se petrece în ea, izvorul şi scopul a tot ceea ce se mişcă în ea, de la începutul până la sfârşitul timpurilor. Iar dacă Christ este cu adevărat ceea ce vede în El creştinismul, Botezul este echinoxul vieţii, nu numai al umanităţii, dar al universului întreg. Pentru aceea a fost el creat, pentru aceea va fi el distrus, pentru a da naştere unui univers mai bun, Regatul lui Dumnezeu.
Fragmente din cartea Iniţiatul – spiritul nemuritor şi misterele creaţiei.

Citiți și:

yogaesoteric
22 decembrie 2014

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu