Postat la: 12.12.2013
Himalaya este locul în care cerul se întâlneşte cu pământul.
Mintea se uneşte cu inima. Iar sufletul se deschide asemeni unei ferestre
pentru a primi binecuvântările înaintaşilor în ale spiritualităţii.
Când ajungi din
atmosfera fierbinte şi încărcată a oraşului Delhi pe valea râului Parvati, situată în
districtul Kullu, e ca şi cum ai păşi pragul Raiului. Iar intrarea este de-a
dreptul spectaculoasă, căci în Bhuntar apele tumultoase şi maronii ale râului
Parvati se topesc printr-un joc fascinant în limpezimea verde a râului Vyas.
Cocoţată pe acoperişul autobuzului, asemeni altor turişti, savurez cu nesaţ
priveliştea, bucurându-mă în acelaşi timp de aerul curat şi răcoros.Sunt la a
doua mea vizită în India şi simt din plin cât de mult mi-a lipsit atmosfera
parcă mereu în sărbătoare a acestei ţări, căldura sufletească a oamenilor,
simplitatea minţii lor şi bunătatea plină de naturaleţe. Autobuzul pare să
depună un efort serios pentru a urca pe drumul îngust, săpat în stâncă, asemeni
tuturor drumurilor din Himalaya. E ca şi cum
trebuie să treci un test pentru a pătrunde în acest ţinut de basm, să-ţi
învingi propriile temeri şi frica de moarte.
Fulgerele care nu
distrug.
O infecţie la
plămâni apărută subit mă face să întrerup ascensiunea pentru aproape o
săptămână şi să rămân în Kasol, un mic sat de munte, sub îngrijirea unui
entuziast medic ayurvedist. Această suferinţă fizică are darul să mă înveţe
multe, mă pregăteşte parcă pentru experienţele spirituale ce vor urma. Constat
cu umor că ajung acum să-mi depăşesc şi frica de păianjeni prin simplul fapt
că, neputând să mă ridic din pat, urmăresc mare parte din zi mersul legănat al
prea-bine dezvoltatelor specimene de Himalaya. Simt totuşi mereu mâna
Providenţei Divine care mă protejează şi mă ajută să înţeleg lucruri noi. Şi
astfel, deşi trăiesc experienţe-limită, văd că acestea îmi purifică şi îmi
transformă viziunea asupra vieţii, asupra morţii, asupra iubirii. Observ cum
Dumnezeu se joacă în felul său năstruşnic, plin de inocenţă, cu noi, cu fiecare
dintre noi. N-am intrat în cea mai bună stare posibilă pe uşa spitalului
Y.M. din Bhuntar unde urma să-mi fac nişte analize medicale. Eram uşor slăbită
şi decepţionată că trebuia să-mi întrerup călătoria şi, de asemenea,
îngrijorată de evoluţia bolii.
Speranţa mi-a
revenit în suflet şi m-am simţit brusc luată în braţe de Dumnezeu când, de pe
peretele din faţă, m-a întâmpinat un chip cunoscut, cu un zâmbet larg şi
dătător de încredere. Paramahansa Yogananda. Şi atunci am realizat că Y.M. Hospital
era de fapt Yogananda
Mission Hospital..
Şederea în Kasol
mă familiarizează cu nenumăratele legende locale. Întrucât Parvati este
consoarta mistică a lui Shiva, întreaga vale este presărată doar cu temple închinate
lui Shiva (pentru a exprima parcă suprema ei devoţiune). Aici îşi au sălaşul
asceţi, maeştri spirituali şi peşteri pentru retrageri spirituale. De altfel,
întreaga regiune Kullu este cuprinsă de acest spirit shivaic, iar mărturie sunt
nenumăratele locuri sfinte şi povestiri legate de fiecare dintre ele.
Templul Bhijali
Mahadeva este construit în vârful unui deal de lângă platoul ce este în fiecare
an teatrul unor serii de fulgere strălucitoare şi viu colorate extrem de
interesante. Sătenii consideră că sunt manifestările lui Rudra Shiva mai ales
că, într-un mod curios, aceste fulgere nu au distrus niciodată nimic. După o
săptămână, parcă renăscută şi ceva mai întremată, pornesc din nou urcuşul de-a
lungul văii râului Parvati.
Devata
ajută la exorcizarea bolnavei.
Legenda spune că
apele sfinte şi fierbinţi din Manikaran (1737 m altitudine) sunt lacrimile
preafrumoasei Parvati care plânge de dorul mult iubitului Shiva. Sute de mii de
pelerini vin aici în fiecare an să aducă un omagiu cuplului divin, căutând
să-şi trezească în suflet setea arzătoare de Dumnezeu. La fiecare răsărit de
soare, dârele de fum ale focului sacrificial din templul central, închinat lui
Shiva, se împletesc cu aburii sulfuroşi ai izvoarelor ce ţâşnesc din gura
pământului şi se revarsă mai apoi în valurile reci ca gheaţa ale râului
Parvati.O familie modestă de nepalezi ne serveşte prânzul şi savurez cu
încântare gustoasele mo-mo, un fel de pateuri umplute, coapte pe aburi -
deliciul populaţiilor din regiunile muntoase ale Asiei centrale.Îmi urmez
drumul şerpuitor printre munţi, în timp ce la picioare se desfăşoară viziunea
neîmblânzită a râului Parvati, iar deasupra pereţii abrupţi ai Himalayei.
Ajung în Varshani. Aici se sfârşeşte şoşeaua, lăsând să se întrevadă doar
potecile de munte. De la o altitudine de peste 2000 de metri, privesc în urmă
la valea râului Parvati şi, aşa cum se deschide, observ că are aparenţa
miraculoasă a unui yoni. O matrice sacră din care se nasc mereu lumi, zei şi
oameni.Musonul ne face să mai aşteptăm câteva zile în apropiere de Varshani,
până când cărările îmbibate deja de apă se mai zvântă. Următorul popas este în
Naktan, un sătuc de munte cu copii curioşi şi case din lemn, simple şi luminate
de florile multicolore din jur. Seara urmărim un spectacol la care străinii
sunt mai rar acceptaţi: exorcizarea unei femei din sat prin invocarea zeităţii
locale (devata). O reprezentare rudimentară a zeiţei Durga, aşezată pe un fel
de lectică împodobită, purtată de patru bărbaţi. Ceremonia se desfăşoară sub
privirile atente ale sătenilor, care au venit cu mic cu mare. Femeia este
grav bolnavă de ceva vreme, iar bătrânii satului au decis că devata o va
ajuta, dacă i se va cere ajutorul. Pentru un occidental, întreaga ceremonie
poate părea puţin sălbatică datorită strigătelor, cântecelor devoţionale sau
focurilor ce se înalţă până târziu în noapte. Nu poţi să nu observi însă că
sătenii, în simplitatea sufletului lor, se roagă cum ştiu ei mai bine pentru
fiinţa aflată în nevoie. A doua zi, dis-de-dimineaţă, pornim spre ashramul lui
Pagal Buri Baba, situat la picioarele cascadei Rudranaga. Sfântul este un
nonconformist care, după câte spune însoţitorul meu, la cei 84 de ani ai săi
sare sprinten ca o căprioară pe stâncile potecilor din împrejurimi. Trebuie să
mă mulţumesc doar cu povestirile care circulă despre el, întrucât, după ultima
sa năzbâtie (când, cu ajutorul unei mantra a dat foc unor case dintr-un sat
învecinat, pentru a da o lecţie unor oameni prea hrăpăreţi), a simţit că e mai
bine să plece într-un pelerinaj.
N-au
coborât în sat de şase ani. Rudranaga
este unul dintre locurile favorite de pelerinaj ale saddhu-şilor, în special a
celor ce locuiesc retraşi în peşterile din împrejurimi. Localnicii vin aici
adesea pentru a face sacrificii şi a aduce ofrande. Legenda spune că Shiva ar
fi meditat aici pentru o mie de ani, iar că la sfârşitul acestei perioade, un
şarpe uriaş şi-ar fi făcut apariţia din munte, venerându-l pe zeul ascet.
Cascada nu ar fi altceva decât corpul metamorfozat al şarpelui. Meditaţia pe
care o fac chiar la poalele marii căderi de apă mă surprinde prin forţa ei, dar
şi pentru faptul că îmi confirmă spusele localnicilor. Aceştia cred că, deşi
zgomotul ei este mare, cascada are puterea de a linişti mintea, pe care o ajută
să se interiorizeze. Un saddhu care mai ştie puţină engleză îmi explică
fenomenul: sunetul cascadei este atât de puternic, încât acoperă orice
manifestare a minţii proprii. Îmi continui urcuşul în amonte, spre ultima
destinaţie a călătoriei, Khirganga, locul cel mai sfânt al întregii văi, la
peste 3000 de metri altitudine.
Se spune că, într-o zi, Parvati îl aştepta pe Shiva si a pregătit pentru el tradiţionala mâncare a yoghinilor din lapte şi orez (khir). Atunci când preaiubitul ei soţ s-a întors acasă, emoţionată, ea a atins cu piciorul vasul cu orez. Astfel ne explică un pelerin apariţia apelor calcaroase fierbinţi ce conferă culoarea albă vegetaţiei şi pietrelor pe care le ating. Printr-o divină sincronicitate, meditaţia hiatusului anual o realizez chiar aici, pe creasta munţilor Himalaya. Evoc în inimă spirala yang din Costineşti, şi mă simt mai prezentă ca niciodată acolo. Stările sunt copleşitoare prin intensitatea şi ineditul lor.
Conştientizez că adevărata prezenţă într-un anumit loc se realizează în chiar sufletul tău, iar graţia lui Dumnezeu se poate revărsa asupra ta indiferent de timp şi spaţiu, importante sunt aspiraţia şi deschiderea inimii. În următoarele zile, mii de vizitatori vin în pelerinaj la micul templu. Este festivalul anual închinat lui Shiva. Oamenii intonează cântece devoţionale până spre răsăritul soarelui. Atmosfera de sărbătoare cuprinde întreg versantul. Ştiu cât de dificil este să ajungi în acest loc (mai bine de patru ore de urcuş pe un traseu dificil, prin pădure, pe teren abrupt, adeseori umed şi alunecos). De aceea sunt uimită de aspiraţia localnicilor de a-l venera pe Shiva aici, căci unii vin chiar şi de la câteva sute de kilometri distanţă, bătrâni şi copii deopotrivă.Mă împrietenesc cu un bătrân ascet ce trăieşte aici, retras de peste patruzeci de ani. Discipolul său, Kailash Giri, un tânăr firav cu un zâmbet fermecător prin inocenţa lui, îi este alături de mai bine de doisprezece ani şi pare netulburat de asprimea vieţii pe munte. În timpul vizitei pe care le-o fac, îmi descriu cu naturaleţe peisajul din timpul iernii (de multe ori nu pot ieşi zile la rând din casa lor săpată în munte) şi greutăţile cu care se confruntă. Ei n-au mai coborât în satele din apropiere de mai mult de şase ani. Se hrănesc doar cu ierburi, rădăcini şi puţinul pe care îl mai primesc de la vizitatori.
Se spune că, într-o zi, Parvati îl aştepta pe Shiva si a pregătit pentru el tradiţionala mâncare a yoghinilor din lapte şi orez (khir). Atunci când preaiubitul ei soţ s-a întors acasă, emoţionată, ea a atins cu piciorul vasul cu orez. Astfel ne explică un pelerin apariţia apelor calcaroase fierbinţi ce conferă culoarea albă vegetaţiei şi pietrelor pe care le ating. Printr-o divină sincronicitate, meditaţia hiatusului anual o realizez chiar aici, pe creasta munţilor Himalaya. Evoc în inimă spirala yang din Costineşti, şi mă simt mai prezentă ca niciodată acolo. Stările sunt copleşitoare prin intensitatea şi ineditul lor.
Conştientizez că adevărata prezenţă într-un anumit loc se realizează în chiar sufletul tău, iar graţia lui Dumnezeu se poate revărsa asupra ta indiferent de timp şi spaţiu, importante sunt aspiraţia şi deschiderea inimii. În următoarele zile, mii de vizitatori vin în pelerinaj la micul templu. Este festivalul anual închinat lui Shiva. Oamenii intonează cântece devoţionale până spre răsăritul soarelui. Atmosfera de sărbătoare cuprinde întreg versantul. Ştiu cât de dificil este să ajungi în acest loc (mai bine de patru ore de urcuş pe un traseu dificil, prin pădure, pe teren abrupt, adeseori umed şi alunecos). De aceea sunt uimită de aspiraţia localnicilor de a-l venera pe Shiva aici, căci unii vin chiar şi de la câteva sute de kilometri distanţă, bătrâni şi copii deopotrivă.Mă împrietenesc cu un bătrân ascet ce trăieşte aici, retras de peste patruzeci de ani. Discipolul său, Kailash Giri, un tânăr firav cu un zâmbet fermecător prin inocenţa lui, îi este alături de mai bine de doisprezece ani şi pare netulburat de asprimea vieţii pe munte. În timpul vizitei pe care le-o fac, îmi descriu cu naturaleţe peisajul din timpul iernii (de multe ori nu pot ieşi zile la rând din casa lor săpată în munte) şi greutăţile cu care se confruntă. Ei n-au mai coborât în satele din apropiere de mai mult de şase ani. Se hrănesc doar cu ierburi, rădăcini şi puţinul pe care îl mai primesc de la vizitatori.
Am păşit
pe urmele miresei lui Shiva . În
zilele care urmează, caut să mă dedic mai mult practicii spirituale şi să simt
cât mai bine încărcătura specială a acestui loc. Caut apoi, în meditaţii, să-l
simt pe bătrânul Himalaya, părintele (conform legendei) frumoasei Parvati,
manifestându-se prin pereţii înalţi de stâncă ce străjuiesc valea. Caut să o
întrezăresc pe minunata sa fiică în practica sa devoţională de a atinge uniunea
cu Realitatea Supremă a lui Dumnezeu. Peisajul este magic. Nu pot să mă opresc
să nu escaladez muntele.
Ajung astfel la
peşterile în care se spune că ar fi realizat retrageri spirituale cei doi fii
ai cuplului divin Shiva şi Parvati, şi anume Kartika şi Ganesha. Îmi umplu
sufletul cu vibraţiile magice ale sălaşurilor săpate în piatră, în care au
locuit retraşi asceţii din împrejurimi. Fac zilnic meditaţii Laya yoga de
comuniune cu Shiva, la micul templu ridicat în partea de sus a platoului,
pentru a putea simţi puterea locului. Şi, la un moment dat, în timpul unei
asemenea meditaţii, am revelaţia că Parvati sălăşluieşte chiar în interiorul
meu, sub forma lui Kundalini Shakti, în Muladhara chakra şi că tot ea aspira
plină de o arzătoare dorinţă să se unească cu mirele ei spiritual, Shiva, în
chiar creştetul capului, în lotusul cu o mie de petale - Sahasrara. Multă vreme
rămân martorul tăcut al acestei uniuni mistice ce are loc chiar în fiinţa mea.
Fericită că am putut asista la acest sublim spectacol, deschid ochii şi
regăsesc această uniune dintre Shiva şi Parvati în tot ce mă înconjoară, de la
sărutul apusului de soare ce mângâie vârfurile albe ale munţilor Himalaya, până
la firele de iarbă umezite de răsuflarea pământului.
În depărtare, Kailash
Giri îmi face semn cu mâna. A doua zi în zori urmează să plece în pelerinaj
spre izvoarele râului Parvati, gheţarul din Mantalay, împreună cu un tânăr
profesor de sanscrită de la Universitatea din Ierusalim. Şi, pe măsură ce
silueta lui subţire se pierde printre pinii himalayeni, gândurile mele se pierd
şi ele, undeva în drum spre o nouă destinaţie. Multe peripeţii mă aşteaptă acum
în cale. Peretele de stâncă ce se înalţă privirii reduce la tăcere orice gând
ce ar îndrăzni să se iţească.
de Feika Timoce
(pentru conf. C.M.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu