Alegeri mai tari ca un kalashnikov. Îşi va face România jocurile?

de Laurentiu Mihu , 23 mai 2014 

Puţine date calendaristice obţin în final şi un loc privilegiat în arhivele istoriei, fapt pentru care ar trebui să ne simţim privilegiaţi că ne-am putut numi contemporani cu ziua de 25 mai 2014.

Nu mulţi sunt anii care, dintr-un motiv sau altul, rămân pentru totdeauna repere în memoria colectivă, iar din acest punct de vedere ar fi cazul să ne dăm seama la timp că 2014 va face parte din acest club select.

În fine, nu apar în fiecare deceniu momentele acelea speciale care pot juca în evoluţia României un rol de unică trambulină, dar care, în caz că sunt ratate, vor sfârşi prin a atrage asupra acestei generaţii oprobiul celor viitoare, accelerând totodată acumularea frustrărilor şi o sedimentare perversă a lor.

Ca atare, tot ceea ce ne rămâne de făcut este să profităm de şansele pe care ni le oferă prezentul. Nu e simplu, dar nici al dracului de imposibil.

Alegerile care au loc în 2014 sunt cruciale, dar pentru a le înţelege implicaţiile va trebui să ieşim o clipă din cocon şi să privim, cu simţul măsurii, concomitent spre Bucureşti, Bruxelles şi Kiev. Spre Washington şi Moscova este, oricum, obligatoriu să priveşti, că sunt sau nu alegeri.

Europarlamentarele şi prezidenţialele din România, europarlamentarele, în general, de pe Bătrânul continent şi prezidenţialele din Ucraina vor modela, începând cu 2014, Europa însăşi, ca şi relaţiile ei cu America şi Rusia.

În mod particular, ele vor influenţa dramatic şi statutul României de aici încolo. Am în vedere mai ales perspectivele ţării în sfera securităţii naţionale.

De exemplu, un scrutin în urma căruia Ucraina se alege, după ziua de duminică, cu un preşedinte efectiv legitim va forţa Moscova, militar şi politic, să facă paşi semnificativi înapoi, va obliga marile cancelarii europene la un joc, economic şi politic, mai puţin ezitant în faţa lui Putin, va consolida poziţia Americii în regiune şi va oferi NATO acea prospeţime care i-a lipsit alianţei în sfertul de secol scurs de la prăbuşirea URSS.

Pe scurt, ar rezulta mai multă Americă şi mai puţină Rusie.

Pentru regiune ar fi, nici mai mult, nici mai puţin, decât un aranjament profitabil, date fiind capitalul democratic, forţa financiară şi lecţiile istoriei, specifice fiecăruia dintre cele două mari blocuri.

Veţi zice, poate: ok, mai multă Americă şi mai puţină Rusie - bravo! - dar nu înseamnă asta şi mai puţină Europă?

Deloc.

Stabilizarea Ucrainei prin reconfirmarea la urne a aspiraţiilor ei democratice - scurtcircuitate anul trecut la Vilnius de un regim profund corupt, autoritar şi penetrat până în cele mai obscure zone ale sale de serviciile de informaţii ruse – va face din UE un jucător de calibru într-o zonă în care intervenţia SUA este mai degrabă chirugicală. 

Apropo de asta, credeţi că nu a fost nici o legătură între intensificarea luptelor dintre forţele militare din umbră ale Rusiei şi armata regulată a Ucrainei, la pachet cu creşterea numărului de victime din cele două tabere, cu fiecare zi care a adus  mai aproape momentul scrutinului de la Kiev? Putin a făcut totul ca alegerile să nu genereze un lider legitim.

Mai mult decât atât, tot în 25 mai cetăţenii de pe Bătrânul continent au ocazia să decidă prin vot dacă ei înşişi doresc mai multă sau mai puţină Europă.

Atenţie, va fi decizia lor, nu a americanilor!

Or, asta înseamnă, în primul rând, ca formaţiunile moderate, deci cele care pledează pentru un transfer continuu de democraţie dinspre Vest spre Est, să obţină un scor comfortabil.

Atât de comfortabil, încât partidele extemiste din Olanda, Franţa, Germania, Italia sau Marea Britanie să se aleagă cu suficient de puţini eurodeputaţi încât aparenta lor influenţă să rămână pe viitor la stadiul embrionar al unor scheme retorice radicale.

Până peste câteva zile, când rezultatele finale oficiale vor fi făcute publice, o primă veste bună vine tocmai din Olanda, care, alături de Marea Britanie, a deschis secţiile de vot pe 22 mai (singurele în situaţia asta).

Or, în Olanda, datele disponibile după votul de joi indică o răsturnare abisală pentru radicalii lui Geert Wilders. Deşi se vedeau pe locul întâi, aceştia sunt, mai nou, cotaţi cu un scor care i-ar putea plasa în coadă.

Ar fi o victorie de etapă pentru Marea Europă, dar nu a venit încă momentul pentru şampanie.

De ce e important pentru Europa, în general, şi pentru România, în particular, ca vocea partidelor radicale din ţările Bătrânului continent să rămână una modestă în viitorul Parlament European?

Nu e prea greu de intuit.

Pe de o parte, pentru că, în caz că vor dobândi o pondere semnificativă, aceşti extremişti vor face din continentul lor o platformă divizată.

O divizare care, în condiţiile imperialismului putinist de azi, nu va conduce decât la vulnerabilizarea întregii Europe în faţa unei Rusii extrem de agresive.

De la Frontul Naţional al lui Marin Le Pen, până la partidul Jobbik al lui Gabor Vona, acest curent va acţiona pur şi simplu ca un cal troian al Moscovei.

Pe de altă parte, un scor bun al acestor apostoli ai neo-fascismului va influenţa, în mod inevitabil, politica dusă de formaţiunile tradiţionale din Europa.

Tentaţia votului e uriaşă.

E greu de crezut că moderaţii vor rezista la infinit fără ca discursul şi politicile lor să nu se lase contaminate, iar de aici până la un dezastru pentru întregul continent mai e puţin.

Să nu uităm că proiectul european, aşa cum îl cunoaştem noi azi, a fost soluţia găsită de câteva minţi strălucite pentru a ţine la distanţă Europa de un nou război mondial.

Şi s-a reuşit asta timp de peste şase decenii.

De altfel, cu doar trei zile de startul alegerilor europarlamentare, fostul preşedinte al Franţei, Nicolas Sarkozi, ne-a arătat cât de aproape e momentul funest în care partidele, zise tradiţionale, din ţările-simbol ale UE, vor ajunge să facă Marele Viraj.

Oricât de excentric s-a dovedit Sarkozi şi pe perioada ministeriatului de la Interne, şi pe timpul mandatului de şef al statului, similitudinea dintre discursul său şi cel al lui Marine Le Pen rămâne, totuşi, una indigestă.

Gata cu Schengen şi gata cu egalitatea în aspiraţii a statelor membre UE, a tunat Sarkozi într-un text scris zilele trecute pentru săptămânalul Le Point.

Dornic să revină în marea politică, în perspectiva viitoarelor prezidenţiale de la Paris, împins probabil şi de colegii din UMP să o concureze pe extremista Marine Le Pen, dată fiind apropierea alegerilor europarlamentare, alergat de procurori pentru diverse afaceri penale de răsunet şi obsedat de întâietatea Franţei între ţările lumii, Sarkozi rămâne şi azi unul dintre acei lideri europeni incapabili să accepte diferenţa.

Şi, mai presus de orice, rămâne unul dintre acei lideri europeni care reuşesc ceea ce nici contorsioniştii de la circ nu şi-ar putea imagina vreodată: să apere Europa de agresiunea Rusiei vânzându-le ruşilor cele mai sofisticate tipuri de armament NATO.

Oare Putin ar fi făcut pentru Sarko ceea ce a făcut Sarko pentru el, când cu afacerea Mistral?

În acest context, de aici încolo puteţi să vă imaginaţi orice.

Dacă euroscepticii reprezentaţi de partidele cele mai extremiste din Europa vor obţine un scor bun în Legislativul comunitar după ziua de duminică, ei bine, uşile Europei se vor deschide pentru cei mai nocivi intruşi.

În asemenea condiţii, România va fi una dintre ţările cele mai dezavantajate şi va avea mult, foarte mult de luptat.

Va avea de luptat cu propriile metehne, va avea de luptat cu închipuirile extremiştilor asumaţi din Europa şi va avea de luptat cu noii lupi europeni în cojoc de oaie moderată, precum cei din aripa Sarkozi a UMP-ului francez.

Plus că va avea încă şi mai mult de luptat cu influenţa Rusiei în Europa, cu influenţa Rusiei de la graniţele noastre şi cu influenţa Rusiei din interiorul teritoriului.

Dar chiar de va fi aşa, singurul lucru pe care trebuie să-l evităm este depunerea armelor.

De aceea, şi pe 25 mai, şi la sfârşitul anului, când vor avea loc alegerile prezidenţiale de la noi, românii care îşi doresc totuşi să trăiască într-o ţară decent de funcţională vor trebui să cumpănească atent.

Azimutul trebuie să rămână consolidarea statului de drept. Nu e deloc o vorbă-n vânt.

Numai astfel vom mai păstra o şansă reală de a avea lângă noi aliaţi puternici, capabili să ne ajute să traversăm diversele şocuri.

Pentru asta, însă, după alegerile europarlamentare românii ar trebui să sprijine, pentru prezidenţialele din propria lor ţară, acele forţe politice de care nu se poate lipi eticheta de apărători ai corupţiei.

Şi nu ar fi deloc deplasat ca societatea românească să impulsioneze sau să sprijine ideea de a face din România un exportator de bune practici acolo unde a dovedit deja că poate mişca munţii din loc: justiţia.

O ţară în care statisticile, chiar cele recunoscute de europeni şi de americani, indică un număr tot mai mare de politicieni şi afacerişti pedepsiţi pentru corupţie nu este neapărat cea mai coruptă dintre ţări, ci cu siguranţă una în care aparatul anti-corupţie este printre cele mai eficiente.

În loc să ne fie ruşine cu numărul mare de corupţi traşi la răspundere, ar fi mai eficient să îi facem pe toţi partenerii externi să înţeleagă faptul că doar îi facem să plătească pe cei care greşesc.

Şi că, poate, unele state europene, cu democraţii mult mai vechi decât a noastră, ar putea învăţa câte ceva de aici.

Apropo de Sarkozi, ştiţi oare în câte dosare grele are pe numele său, ştiţi oare cât de lipsit de scrupule a intervenit fostul preşedinte al Franţei în mersul justiţiei, atunci când a aflat că a fost pus sub ascultare?

SURSA: http://www.romanialibera.ro