Despre apocalipsele mari și mici. Cum s-a gripat creștinismul cu un virus chinezesc

 

… pentru că a fost odată, ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti, o vreme în care oamenii încă se gândeau la moarte. La moartea lor, personală. A fost odată, ca niciodată, o vreme în care asta îi deosebea pe oameni de animale – cunoașterea faptului că vor muri. Iar acesta era un gând care îi punea pe gânduri. Gândurile acestea, la rândul lor, le modelau întreaga viață. Nu conta dacă erau cizmari, medici, baroni sau pescari – trăiau cu toții în orizontul morții. Personale. Eu mor, tu mori, ea moare. Noi murim. Pe rând, când îi venea fiecăruia sorocul.

A fost odată ca niciodată o vreme în care trăiam (și muream) o serie de apocalipse din astea mititele, la scară umană. Apocalipsa este un cuvânt grecesc – toate cuvintele care contează sunt fie grecești, fie romane. „Apokaluptein” înseamnă a dezvălui. Mureai și aflai, nu prin ghicitură, ci „față către față” (Corinteni 13). Și așa scăpai de frică. „Cu moartea pre moarte călcând”.

Pe urmă au apărut noile media. Aproape peste noapte, amintirea morții a dispărut. Nu pentru că oamenii ar fi încetat să moară sau pentru că nu s-ar mai fi găsit nimeni care să te tragă de mânecă pentru a-ți reaminti de moarte. Dimpotrivă. Crime din amor rănit și atacul terorist din „nine-eleven”, sinucigași singuratici și oameni murind când își făceau selfies, împușcături în masă în America sau Norvergia, morții de la obezitate, cancere și războaie civile, tornade, vulcani și tsunamiuri – toate aceste morți au fost popularizate automat, preluate pe Facebook, anunțate pe Twitter, uneori în timp real, documentate pe Instagram, discutate pe Snapchat, filmate pe TikTok ș.a.m.d. Vestea morții însă e precum înghețata de ciocolată: mănânci una, mănânci două, mănânci nouă, începi să te saturi. Te scârbești. Vrei altceva. Vrei, să zicem, înghețată de vanilie cu fistic. Te plictisești de gândul morții, la fel cum te plictisești de înghețata de ciocolată.

Și-atunci apare în China COVID-19. Pohta ce-ai pohtit. Asta da, moarte, asta da, apocalipsă – la scară mare, planetară! Noile media o absorb cu nesaț, cum absoarbe deșertul o ploaie așteptată de secole. Noile media reînvie, înverzesc, înfloresc, se trezesc din hibernare și plictiseală. Popularizează, documentează, discută și filmează. Paradisul virtual vine la pachet cu iadul, după cum se vindea pe vremuri Minima Moralia a lui Andrei Pleșu cu Manifestul Partidului Comunist și Cuvântările Tovarășului Nicolae Ceaușescu. Vrei paradisul? Cumperi și iadul. Într-un celofan legat cu fundiță.

Cu noul virus, opinia publică a scăpat de plictiseala zilelor în care te mai agitai doar de la încălzirea globală, Occupy Wall Street, #metoo sau analfabetismul (dis)funcțional. Odată cu „corona” opinia publică s-a trezit cu adevărat la viață. Goya ne arăta cum „somnul rațiunii naște monștri”, atâta doar că rațiunea nu se aplică și mulțimilor, după cum observa Gustave le Bon în Psihologia mulțimilor. „Când mulțimile se trezesc, ele de fapt adorm, iar fandacsia-i gata.” Asta s-a văzut, bunăoară, la procesul vrăjitoarelor din Salem, la Revoluția Franceză, cea „culturală” chinezească sau în delațiunile de pe vremea comunismului. Vorba ’ceea: „drumul spre iad e pavat cu bune intenții”.

Pentru cei care știu puțină istorie, urmarea era de așteptat. Dacă oamenii trăiesc sub vremi, politicienii trăiesc sub opinia publică. În istoria omenirii, cazurile în care politicienii au condus opinia publică în loc de a se lasă conduși de ea se pot număra pe degete. Liderii nu mai conduc. Se lasă conduși de voturi. După cum observa Alexis de Tocqueville pe la 1835 toamna, te poți opune dictaturii, dar e infinit mai dificil să te opui opiniei publice. Dictatura îți atacă doar trupul. Opinia publică îți lasă trupul în pace și îți atacă direct sufletul. Te lasă în viață, dar vei fi mai rău decât dacă ai fi mort. Vei fi un paria, un izolat. Vei fi, la propriu, un mort în viață. Cine și-ar dori așa ceva?

Și-atunci, ceea ce era necesar să se petreacă s-a petrecut. „Luați un cerc, mângâiați-l, va deveni vicios”, spunea Eugen Ionesco. Politicienii au început să ia măsuri de prevenire a pandemiei, pentru a-și dovedi responsabilitatea în fața opiniei publice. Din ce în ce mai multe măsuri responsabile. Mass media s-au grăbit să le… mediatizeze (sic). Au făcut chinezii X? Noi facem X și Y! Iar noi facem și X și Y, dar și Z! Iar dacă se termină alfabetul, o luăm de la capăt. Măsuri peste măsuri. E criză, e război! De asta profită toți „liderii”.

Nu există lider care să nu fie reales în vremea războiului. John Adams, al doilea președinte al SUA după a doua Constituție, a fost și primul care nu a mai fost reales. De ce? Pentru că a refuzat un război cu Franța, pe care opinia publică și-l dorea cu pasiune. Clinton, în schimb, a fost reales, în ciuda scandalului cu Monica Lewinsky. De ce? Pentru că America se afla în război. Trump, acum, după ce a minimizat impactul COVID-19, a înțeles lecția. S-a autoproclamat un președinte „la război”, iar democrații, care au alimentat panica, se dau acum cu capul de pereți, realizând că Trump va câștiga al doilea mandat pe motiv de coronavirus. De la un punct încolo nici nu mai contează. Dai drumul bulgărelui la vale și, din vârful muntelui, admiri avalanșa care îngroapă tot ce prinde în cale.

Unul dintre jocurile copilăriei uitate astăzi se numea „Portocala” (probabil pentru că nu se găseau decât de Crăciun). Sub comunism era un joc subversiv și începea așa: „Aș mânca o portocală!” „De ce una și nu două?” „De ce două și nu nouă?”. Farmecul jocului consta în faptul că oricine putea schimba numerele și nimeni nu știa din capul locului cum se va termina, în afara faptului că, la sfârșit, râdeam cu toții cu gura până la urechi. Nici acum nu știm cum se va termina povestea cu pandemia, dar știm că nu e joacă și că, la sfârșit, s-ar putea ca mulți să plângem. Nu toți. Că întotdeauna, vor fi învingători și învinși.

Tocqueville sugera că democrația suferă de ADD (Attention Deficit Disorder) – lumea se agită de încălzirea globală până moare Kolbe Bryant, după care își mută atenția la criza refugiaților și tot așa. Lumea și-a pierdut răbdarea cu care își construia familia și catedralele – în decenii sau chiar secole. Contează doar ceea ce e la modă astăzi. La modă astăzi e coronavirusul. Dacă ai, Doamne ferește!, cancer sau diabet, ești precum un tânăr care ar umbla astăzi pe stradă cu perciuni și pantaloni evazați din anii ’70 – boala ta nu mai e la modă. Ne pare rău. Ghinion dacă faci infarct – ambulanțele sunt ocupate cu COVID-19. Iată deci prima categorie de pierzători – pe termen scurt: cei care mor de altceva: diabeticii, cardiacii, tuberculoșii, cei ce-și fac selfies pe buza prăpastiei, Anna Karenina, dializații, cei infectați cu HIV ș.a.m.d.

De câștigat, pentru moment, câștigă mediul virtual – Amazon, Google, Ebay și orice alte aplicații prin care poți „interacționa” (cumpăra, vinde, face sex etc.) online. Mediul virtual respectă mult vehiculata „distanță socială” despre care vorbea deja Thomas Hobbes pe la 1645 toamna, în plin război civil. Hobbes spunea că oamenii se nasc liberi, egali și înzestrați de la natură cu toate drepturile. Asta e starea naturală a omului. Pare paradisul, nu? Nu, zice Hobbes. Tocmai pentru că sunt egali și liberi și înzestrați cu toate drepturile, oamenii, în opinia lui dezaxată, au dreptul de a face orice: de a fura, ucide, viola și ce le mai trece prin minte. Nu există bine sau rău, pentru că nu există nicio autoritate care să declare ce-i binele și ce-i răul, susţine el. De aceea, starea naturală ar fi, de fapt, un infern în care oamenii se feresc unii de ceilalți. Când infernul devine insuportabil, oamenii acceptă în unanimitate să se supună… deciziilor majorității. Majoritatea decide forma de guvernământ care, la rându-i, va decide binele și răul, dreptul la proprietate ș.a.m.d. Abia din acel moment încolo, oamenii nu se mai feresc unii de ceilalți și acceptă societatea. Oamenii se înțeleg între ei când știu de amenințarea biciului pe care și l-au creat singuri. Asta zicea Hobbes – o părere stranie.

Dacă este să continuăm acest gen de raţionament, paradoxul este că acum „biciul”, i.e. guvernele, i.e. majoritatea opiniei publice ne spune să ne depărtăm din nou unii de alții. Decameronul lui Boccaccio, în care zece străini stăteau de povești în timpul ciumei bubonice care, în Evul Mediu, a omorât undeva între 75 și 200 de milioane (!) n-ar mai fi astăzi permis – prin lege. Dragoste în vremea holerei, a lui Gabriel Garcia Marquez, ar fi interzisă. Cel mult Ciuma lui Albert Camus, dar pe vremea aceea refugierea în mediu virtual nu era posibilă. Pe vremea aceea, nu exista mediul virtual, doar realitatea șobolanilor. (Regele Șobolan, al lui James Clavell, autor mai cunoscut publicului românesc pentru seria Șogunul, e o altă carte care ar merita recitită.) Homo homini lupus.

Mai trist este că, printre pierzătorii acestei pandemii, se numără creștinismul – atât cel catolic, cât și cel ortodox. A fost odată, ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti, o vreme în care creștinismul nu era despre frică, ci despre iubire. „Îndrăzniți! Eu am biruit lumea!” (Ioan 16,33). „Unde-ți este moarte, boldul? Unde-ți este iadule, biruința?” A fost odată, ca niciodată, o vreme în care lumea mai credea în Corinteni 13: „Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, aş fi ca o aramă sunătoare sau ca un chimval zăngănitor.” O vreme în care oamenii nu doar comunicau, ci și cuminecau. O vreme în care se îngrijeau leproșii, o vreme în care se credea că icoanele sunt făcătoare de minuni, o vreme în care se spălau picioarele săracilor și câte și mai câte. „Dar de-acuș”, vorba lui Topârceanu, „Zise el cu glas sfârşit / Ridicând un picioruş, / Dar de-acuş s-a isprăvit...” De-acuș’ ne vedem fiecare de fricile noastre.

De-acuș s-a isprăvit. Nu vom mai avea nunți, nici botezuri, nici înmormântări, nici împărtășanie. De-acuș, nu vom mai pupa nici icoanele și nici moaștele, pentru că nu sunt, de fapt, făcătoare de minuni, ci infectate de coronavirus. Ne prefăceam și noi. Mai bine ne cumpărăm puști și cartușe, ca tot americanul responsabil. De-acuș, ne vom suspecta copiii, că poate sunt infectați, dar n-arată, și bătrânii – pentru că arată. De-acuș ne vom urî noi între noi, țările își vor închide frontierele, moldovenii vor urî oltenii, oltenii, ardelenii, oamenii se vor închide în case. De-acuș, guvernele vor face ce-a spus Hobbes că vor face: vor declara binele și răul.

De-acuș, slujba de Înviere de Paște va deveni doar o glumă proastă. Ca și dragostea, care nu respectă distanța socială. Unde-ți este moarte boldul? În mass-media! De-acuș’ frica de moarte ne va împiedica să trăim.
„Dar de-acuş,
Zise el cu glas sfârşit
Ridicând un picioruş,
Dar de-acuş s-a isprăvit…”

Să nu disperăm, totuși. Excesul de trăit în virtual ar putea sfârși, paradoxal, prin a distruge importanța acordată virtualului. Excesul de prostie ar putea sfârși prin a ne reînvăța dulceața înțelepciunii. Excesul de guvernare ar putea sfârși prin a ne ajuta să redescoperim gustul libertății.

http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=24352