”Mă vindec de tot trecutul meu întunecat, de toate faptele și gândurile care m-au oprit să evoluez și care m-au îndepărtat de Lumină. Vreau să evoluez în iubire. Eu sunt iubire. Așa să fie!” (în sprijinul cititorului interesat)

Totalul afișărilor de pagină

joi, 23 noiembrie 2017

Anul 70 după Hristos: Atunci când romanii au distrus din temelii Ierusalimul

 
Fiecare popor are unul sau mai multe momente de cumpănă hotărâtoare în istoria sa. Momente în care se află la limita între a mai exista sau a dispărea în valurile istoriei. Pentru poporul evreu, acest moment a fost, fără îndoială, acela în care împăratul roman Titus Flavius Vespasianus a decis asediul şi distrugerea cetăţii Ierusalimului, centrul religios, cultural şi al civilizaţiei evreilor din perioada antică. Distrugerea Ierusalimului a fost punctul culminant şi final al primei mari revolte a evreilor contra Imperiului Roman, precum şi momentul care a dus la exodul celei mai mari părţi a populaţiei evreieşti în lume. Pe lângă aceste aspecte, acest episod a demonstrat încă o dată dorinţa Romei de a-şi impune regulile în teritoriile cucerite, alături de antagonismele totale care apar adesea când două culturi şi civilizaţii total diferite intră în contact.
Începuturile
Cucerirea regatului evreiesc de către romani şi mai ales transformarea acestuia într-o provincie a imperiului lor, cu tot ce deriva de aici, s-a dovedit a fi o problemă care a crescut în timp până în momentul în care a culminat cu distrugerea Marelui Templu, masacrul populaţiei evreieşti şi aruncarea în exod a celor mai mulţi supravieţuitori ai răzbunării furioase a Romei.
Conform celebrului Josephus Flavius, violenţele au început în anul 66, în Cezareea şi ar fi fost provocate de nişte negustori greci care n-au ţinut cont de sensibilităţile religioase ale evreilor şi au tăiat nişte găini în faţa unei sinagogi. Iniţial, garnizoanele romane nu au intervenit, sperând că tensiunile vor dispărea de la sine. Nu s-a petrecut aşa, ci din contră. Un înalt preot evreu a ordonat încetarea rugăciunilor pentru împăratul roman, din sinagogă. Însă marea nemulţumire a evreilor era aceea că romanii îi obligau să plătească taxe care lor li se păreau cam mari. Curând, situaţia avea să degenereze sub forma violenţelor de care se făceau vinovaţi atât evreii, cât şi romanii.
Cum revoltele şi violenţele din provincia Iudeea creşteau, Cestius Gallus, legatul provinciei Siria, a ordonat legiunii locale din Siria, a XII-a Fulminata să se alăture unităţilor din legiunile a III-a Gallica, a III-a Scithyca şi a IV-a Ferrata, trupelor auxiliare şi aliaţilor (un total de circa 30.000 de soldaţi), pentru a reinstaura ordinea în provincia rebelă. Legiunile au înaintat zdrobind orice rezistenţă armată şi cucerind oraşele Narbata, Sipporis şi Atzmon. Oamenii conduşi de Gallus masacraseră deja peste 8.400 de evrei, când au fost oprite momentan la Geva, unde un număr de 500 de legionari au pierit de mâinile rebelilor evrei conduşi de Simon bar Giora. Legiunea Fulminata a ajuns la Ierusalim, dar din motive necunoscute s-a retras pe coasta Mediteranei, unde a căzut pradă unei ambuscade în timpul Bătăliei de la Beth Horon.
Înfrângerea avea să şocheze Roma, episodul fiind considerat unul dintre cele mai mari dezastre militare ale imperiului. Circa 6.000 de legionari au pierit atunci, mai mulţi au fost răniţi, iar legiunea a XII-a Fulminata şi-a pierdut chiar şi stindardul de luptă, odată ce Gallus a fugit în debandadă înspre Siria. La Roma, veştile despre Iudeea au provocat furie maximă, împăratul Nero l-a destituit pe Gallus şi i-a ordonat generalului Vespasian să zdrobească rebeliunea evreiască. Vespasian a fost pus în fruntea legiunilor a X-a Fretensis şi a V-a Macedonica, fiind urmat de fiul său, Titus, care venea din Alexandria în fruntea a 60.000 de legionari experimentaţi. Galileea a căzut prima, multe oraşe alegând să se predea fără luptă, în timp ce altele au fost distruse, iar populaţia, masacrată. Conform aceluiaşi Josephus Flavius, operaţiunile militare din Galileea s-au soldat cu peste 100.000 victime printre evrei, morţi sau luaţi ca sclavi.
Însă evreii nu s-au lăsat uşor învinşi, supravieţuitorii au refăcut Jaffa şi, cu ajutorul flotei de nave uşoare, au întrerupt comerţul pe mare, afectând astfel aprovizionarea cu grâne a legiunilor dinspre Alexandria spre Iudeea. Conducătorii revoltei zdrobite de romani, Ioan din Giscala şi Eleazar ben Simon reuşiseră să fugă în Ierusalim odată cu grosul trupelor evreieşti.
Plin de militanţi din toate taberele politice evreieşti şi fără ajutor roman, Ierusalimul a căzut rapid în anarhie, iar extremişti religioşi evrei, celebrii deja zeloţi şi sicari au luat controlul oraşului după un scurt şi sângeros conflict civil în care i-au executat pe toţi confraţii lor care susţineau predarea în faţa romanilor şi căutarea păcii cu aceştia.
În timp ce luptele deveneau mai intense în Iudeea, mari schimbări aveau să aibă loc şi în Roma. În anul 68, nebuniile lui Nero l-au făcut să piardă orice sprijin şi în cele din urmă s-a sinucis. Galba, noul împărat, avea să fie asasinat de rivalul său, Otho, iar anul 69, marcat de lupte pentru putere avea să rămână în istorie drept Anul celor Patru împăraţi. La finele acestui an, Vespasian, eroul din Iudeea, avea să fie impus drept împărat de către legiunile sale fidele.
Noul împărat l-a îndrituit pe fiul său, Titus, să înăbuşe cu totul revolta din Iudeea. Prevăzător, acesta a început o campanie metodică de cucerire şi distrugere a fiecărei aşezări întâlnite. Spre deosebire de tatăl său care nu dorea în mod deosebit cucerirea Ierusalimului, Titus simţise că nimicirea eficientă a poporului evreu se putea face doar după distrugerea simbolului său religios, cultural şi identitar. Campaniile şi exterminările în masă ordonate de Titus şi executate cu exces de zel de legionarii săi, sătui de clima locului şi de evreii care le asasinau camarazii din patrule şi avanposturi, i-au făcut pe mai toţi evreii să caute refugiu sub zidurile aparent inexpugnabile ale Ierusalimului.
Mare şi fatală greşeală! Dar zeloţii jubilau. Fanaticii religioși erau convinşi că Yahve îi va proteja, căci erau în apropierea templului, cel mai sacru loc din Oraşul Sfânt.
Căderea

Titus şi-a început asediul cu doar câteva zile înainte de sărbătoarea Paştelui evreiesc. Pe 14 aprilie anul 70, marea cetate era deja înconjurată. Legiunile a XII-a Fulminata, a V-a Macedonica şi a XV-a Appolinaris erau plasate în partea de vest a oraşului în timp ce o a patra legiune, a X-a Fretensis, era pe Muntele Măslinilor. Soldaţii acestei legiuni aveau o poftă teribilă de luptă, căci fuseseră înfrânţi anterior de zeloţi. Răzbunarea plutea în aer, iar primele atacuri ale romanilor au vizat Poarta Jaffa. Apărarea cetăţii era împărţită între cele două căpetenii de război, Ioan din Giscala şi Eleazar ben Simon, doar că, în ciuda situaţiei deloc roz în care se aflau, cele două grupări au început să se lupte între ele cu rezultate dramatice, susţinătorii Iui Ioan din Giscala ajungând chiar să-l ucidă pe Eleazar.
Animozităţile dintre cele două grupări înarmate s-au sfârşit abia atunci când inginerii romani au început să ridice rampe de acces spre ziduri. Din acel moment avea să înceteze orice milă. Nu mai era vorba de război de cucerire, ci de o adevărată campanie de exterminare şi răzbunare. Evreii care au început să fugă din oraş au fost prinşi rapid de romani şi crucificaţi în văzul celor de pe ziduri. Uneori, până la cinci sute de fugari erau crucificaţi pe zi. În faţa acestor imagini cumplite, evreii realizau că nu mai aveau nicio şansă de a scăpa. Cu toate acestea, mulţi se temeau pentru vieţile lor şi ar fi făcut orice pentru a trăi. Însă, în timpul asediului, o mare parte din rezervele de hrană uscată ale oraşului au fost arse intenţionat de zeloţii care au vrut astfel să se asigure că apărătorii oraşului vor fi obligaţi să se lupte până la moarte, în loc să se gândească cumva să se predea.
Asediul continua, fără însă ca romanii să forţeze nota. Nici nu aveau de ce, bolile, foamea şi setea celor di Ierusalim conlucrau pentru căderea cetăţii. Un istoric contemporan cu acest eveniment nota că, spre finele asediului, doar aproximativ 6.000 de apărători mai erau în viaţă. Bărbaţi şi femei, în egală măsură, au arătat aceeaşi bravură, preferând moartea unei vieţi de sclavie, care ar fi echivalat cu cel mai cumplit lucru pentru un evreu din acele vremuri: părăsirea locurilor sale sfinte.
Situaţia avea însă să se schimbe destul de curând. Sătui de obstacolele reprezentate de cele patru ziduri de apărare, romanii au construit turnuri mobile de asalt. Acestea erau mai înalte decât zidurile şi le permiteau astfel legionarilor să arunce suliţe, săgeţi, pietre şi proiectile incendiare peste apărătorii zidurilor, care erau nevoiţi să se ferească. Tactica s-a dovedit a fi una deosebit de eficientă, căci, în timp ce apărătorii se fereau de proiectile, alte echipe de legionari puteau folosi în siguranţă devastatorii berbeci de asalt. Din acel moment, nu a durat mai mult de 15 zile până când o parte din ziduri s-au prăbuşit. Evreii s-au regrupat în spatele penultimului zid. Titus a ordonat un asalt concentrat asupra punctului slăbit al apărării, iar evreii au fost capabili să se lupte doar pentru alte patru zile, căci, într-a cincea, şi penultimul zid avea să se prăbuşească.

Timp de câteva luni de zile, Titus Flavius, fiul lui Vespasian şi viitor împărat roman, a asediat eficient oraşul reuşind să distrugă toate zidurile înconjurătoare. Era o mare lovitură, în special una psihologică, pentru evrei. Oraşul lor, centrul lor civilizaţional şi religios, pe care îl credeau sfânt şi de necucerit, era în pragul dezastrului. În data de 14 iulie, câţiva prizonieri evrei i-au mărturisit lui Titus că marii preoţi ai templului s-au văzut nevoiţi să întrerupă sacrificiile şi slujbele zilnice, iar acest amănunt i-a demoralizat puternic pe ultimii apărători ai oraşului-cetate.
În timpul ultimelor etape ale asaltului romanilor, zeloţii conduşi de Ioan din Giscala apărau marele templu, iar sicarii lui Simon Bar Giora apărau centrul oraşului. Peste ei avea să se reverse furia legionarilor, furie pe care Titus, sătul de rebeliunile evreieşti, nu a căutat deloc să o tempereze. Pe 10 august, legionarii au intrat în sfârşit în oraş, ucigând pe oricine încerca să le opună rezistenţă. În aceeaşi zi, legiunile au ajuns la cel mai sfânt loc al evreilor – Marele Templu, pe care l-au incendiat pe loc. Sfânta Sfintelor şi altarul erau profanate, iar legionarii îi omorau pe evrei chiar acolo. În mod miraculos, circa 6.000 de femei şi copii au fost cruţaţi, doar pentru a fi trimişi în sclavie.
În timpul zilelor următoare, romanii au distrus arhivele oraşului şi clădirile unde se întrunea Sanhedrinul. Apoi au descins în centrul vechi unde ultimii războinici evrei supravieţuitori încercau să se ascundă în tuneluri. Acolo, romanii i-au prins şi pe organizatorii apărării, pe căpeteniile Ioan şi Simon, pe care i-au trimis în sclavie. Pe 8 septembrie, Titus era stăpân deplin pe ceea ce mai rămăsese din mândrul oraş de altădată: nişte mormane de dărâmături fumegânde şi grămezi de cadavre.
Vae victic şi profeţia Mântuitorului
În timpul întoarcerii spre Roma, Titus şi legionarii săi erau fericiţi şi serbau triumful în opulentul stil roman. Atât Titus, cât şi soldaţii au mărşăluit în urale pe străzile Romei, într-o procesiune halucinantă care a culminat cu pedepsirea celor doi rebeli evrei. Simon a fost executat pe loc, iar Ioan a fost condamnat să fie închis pentru tot restul vieţii sale. Vasele sacre în care preoţii puneau Pâinea lui Yahve, masa lui Yahve, menorah cea mare, precum şi restul obiectelor de cult din templu au fost prezentate ca trofee de război şi purtate triumfal pe străzi în strigătele mulţimii. Nenumăratele comori depozitate în templu au fost topite, pentru ca romanii să facă din ele monede aniversare pe care au inscripţionat mândri „Judea Capta” (Iudeea cucerită). În plus, evreii au fost forţaţi să plătească o taxă specială – aşa numita Fiscus Judaicus.
În timpul celor aproape patru ani de război, romanii au dat cea mai cumplită lovitură evreilor, o lovitură din care aceştia nu şi-au mai revenit niciodată la ceea ce erau înainte de revoltă. Romanii au luat peste 97.000 de prizonieri care au ajuns sclavi. Mii de evrei au fost obligaţi să devină gladiatori şi să moară în arene, în lupte cu fiare sălbatice şi cu gladiatori profesionişti. Cei care au fost dovediţi ca fiind infractori au fost arşi de vii, iar restul sclavilor bărbaţi au fost trimişi în Seleucia unde au trebuit să sape tuneluri. Însă grosul prizonierilor a fost dus la Roma unde aceștia au fost forţaţi să construiască Forumul Păcii (!) şi Colosseumul. Menorah cea mare şi Tablele Legii ale lui Moise au fost expuse în Forumul Păcii, unde au rămas până când nu s-a mai ştiut nimic de ele.
În faţa cartierului evreiesc din Roma a fost construit un arc în onoarea lui Titus, un altul a fost construit în faţa Forumului Roman, unde poate fi văzut şi astăzi, primul fiind distrus în perioada Evului Mediu.
În străvechea tradiţie evreiască, templul era văzut drept indestructibil, era perceput ca o manifestare fizică, palpabilă, a puterii şi prezenţei lui Dumnezeu, precum şi o legătură dintre Dumnezeu şi poporul Său. După distrugerea lui de către romani, evreii au căutat o explicaţie tradiţională în urma căreia au concluzionat că evenimentele petrecute au fost o pedeapsă pentru păcatele lor. Reacţia religioasă la distrugerea templului avea să ducă la schimbări în Halakah (legea evreiască), Midraşul menţionează şi el agonia provocată de dispariţia templului.
Căderea Ierusalimului avea să ducă şi la un alt moment de cotitură în zbuciumata istorie a poporului evreu, anume la apariţia şi ridicarea rabinilor şi rabinatului. Instituţia rabinatului a fost fondată de Rabban Gamaliel, un fariseu, dar şi în prezent majoritatea specialiştilor conchid că rolul rabinilor de a înlocui în societatea evreiască pe marele preot de odinioară, din templu, a fost declanşat de dezastrul din anul 70. Căci, în absenţa Marelui Templu, sinagogile aveau să devină centrul vieţii şi civilizaţiei evreieşti ulterioare. Când templul a fost distrus, iudaismul a reacţionat prin fixarea lor ca centru spiritual al poruncilor din Tora. Rabinii aveau să umple golul lăsat de casta conducătoare a vechilor preoţi de odinioară, ajungând astfel să creeze un nou tip de iudaism, prin intermediul literaturii şi învăţămintelor create de ei de-a lungul timpului, din Antichitate până azi.
Cât despre noi, creştinii, tragicul moment al căderii şi distrugerii Ierusalimului nu poate să nu ne ducă cu gândul la profeţiile şi avertismentele Mântuitorului cu privire la soarta cetăţii care atunci s-a lepădat de El şi a cerut chiar moartea Sa...
yogaesoteric
22 noiembrie 2017
 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu