”Mă vindec de tot trecutul meu întunecat, de toate faptele și gândurile care m-au oprit să evoluez și care m-au îndepărtat de Lumină. Vreau să evoluez în iubire. Eu sunt iubire. Așa să fie!” (în sprijinul cititorului interesat)

Totalul afișărilor de pagină

sâmbătă, 21 mai 2016

O descoperire revoluționară: medicina până acum nebănuită a cauzelor și a sensului apariției bolilor la nivelul trupului uman (II)

Să îndrăznim să descoperim neîntârziat originea bolii, iar apoi să urmărim sa facem să dispară cauzele spre a provoca anihilarea efectelor (vindecarea)

 
Trebuie să îndrăznim să recunoaștem realitatea trăirilor noastre, originea suferinței noastre și să acceptăm să ne dez-idealizăm trecutul și copilăria, privindu-le în față, cu detașare. Deși Freud considera copilul drept un „pervers polimorf“, doctorul Soulier este de părere că orice copil se naște plin de speranță, de inocență și de simplitate și că el va urmări, spontan, să-și exprime forța vitală și dorința de cunoaștere, însă mai târziu, lovindu-se de un mod de viață ce implică anumite reguli morale de comportament ori de tendințele conștiente sau inconștiente de manifestare ale familiei sale, ale părinților săi, el va trebui vrând-nevrând să se adapteze. Această adaptare se va realiza mai mult sau mai puțin armonios, mai mult sau mai puțin traumatizant și, în majoritatea cazurilor, ea va implica trăirea unor tipare de comportament (de exemplu, tipologiile comportamentale de pe Eneagramă) impuse din exterior, care nu au fost înțelese și acceptate pe deplin la acel moment, precum și trăirea și interiorizarea unor suferințe. Dacă în acest proces nivelul de suferință ajunge să fie foarte ridicat, atunci copilul va încerca să-și idealizeze părinții, căci altfel ar fi extrem de dureros pentru el să admită faptul că ceea ce primește de la ei nu este întotdeauna apanajul iubirii. Se știe, de altfel, că acei copii care sunt maltratați de către părinții lor își imaginează, în forul lor lăuntric, că faptul de a fi bătuți reprezintă o dovadă de iubire.
În acest caz, oare, iertarea ar putea fi suficientă? În anumite condiții, ea permite depășirea unui punct de cotitură foarte important. A ierta pe cineva care ne-a rănit și nu ne-a cerut, după aceea, iertare, înseamnă a ne abandona scuturile de protecție și a face un pas esențial spre propria vindecare. Dacă reușim cu adevărat să iertăm din toată inima și cu întreaga noastră ființă pe cel care ne-a rănit, iertarea va constitui pentru noi un fenomen salutar ce ne va elibera ființa de întreaga durere resimțită, oricât de mare sau îndelungată ar fi fost ea pentru noi până în acel moment și va tăia, în același timp, legăturile nefaste invizibile ce încă mai există între noi și acea persoană, eliberându-ne de aceste rezonanțe joase, profund perturbatoare pentru echilibrul nostru lăuntric. Iertarea nu numai că este o practică deosebit de benefică pentru cel care reușește să ierte, dar îl ajută totodată, într-un mod indirect, în anumite cazuri, și pe cel care ne-a rănit să-și conștientizeze fapta. Iertarea este un fenomen complex și ea pătrunde în cele mai ascunse unghere ale subconștientului nostru, eliberându-l și purificându-l de toate zațurile ce au fost acumulate în el. Ea presupune să ne abandonăm ființa în brațele lui Dumnezeu și, trăind o stare de umilință, să acceptăm așa-zisul rău care ne-a fost administrat din exterior, printr-o înțelegere superioară a motivațiilor acțiunilor celeilalte persoane, a rolului său în viața noastră și, nu în ultimul rând, a lecției de viață care ne-a fost facilitată prin intermediul ei. În acest fel, vom avea o nouă perspectivă asupra situației de ansamblu și aceasta ne va lărgi viziunea, ajutându-ne să ne detașăm și redându-ne libertatea.
Psihologul Alice Miller spunea că „nu trebuie să iertăm totul“ și sublinia faptul că „depresia este arta de a ne autopăcăli și refuzul de a recunoaște suferințele din propria copilărie“, sugerând prin aceasta posibilitatea de a nu reuși să iertăm în întregime și chiar faptul de a refuza să recunoaștem că am fost răniți și că a venit momentul să iertăm.
Acceptarea imediată și deplină a responsabilității
Ieșirea urgentă din starea de victimă cauzată de boală și suferință este cea mai potrivită acțiune pe care ar trebui să o realizăm cu noi înșine pentru a deveni cât mai repede responsabili și a ne deschide în mod real porțile propriei existențe. Trebuie să îndrăznim să spunem: „Viața mea este doar a mea, îmi recapăt puterea asupra propriei mele existențe și eu sunt singurul care decid ce trebuie să mi se petreacă și ce voi face de acum înainte“.
Există însă diferite procese ascunse, care, atunci când le punem în funcțiune, blochează mecanismul de vindecare, spre exemplu: beneficiile secundare ale statutului de bolnav (care ne poate ajuta să primim o anumită atenție, liniște, odihnă de care nu beneficiem în mod normal), plăcerea (în fond, stranie) de a gândi: „Am suferit și am învățat să ies din necazuri, am învățat să supraviețuiesc și acest demers al supraviețuirii mi-a generat o anumită plăcere...“ Uneori, renunțăm greu la plăcerea resimțită atunci când ne simțim rău. F. Dolto numea aceasta „a te bucura de viață sau a te bucura de suferință“ și ea se referea aici, nu atât la o alchimizare și o detașare de suferința în sine, cât la plăcerea masochistă pe care ea o creează în unele cazuri.
Să îndrăznim să răsturnăm cât mai repede cu putință situația precară în care, deocamdată, ne aflăm și ne complacem
Aceasta înseamnă să reușim să trecem, într-un mod volitiv și conștient, de la dragostea de putere la puterea dragostei. Încă de când începem să devenim conștienți de propria existență în această lume, încă din copilărie, noi trebuie să urmărim fără răgaz, de-a lungul întregii noastre vieți, să căpătăm putere deplină asupra existenței noastre, reușind să integrăm scopul său în armonia universală; însă, pentru a urca pe înalta treaptă a iubirii, noi trebuie să facem mai mult decât atât, trebuie să urmărim să depășim chiar limitele în care ne-am încadrat propria existență, fiind dispuși ca, la un moment dat, dacă este necesar, chiar s-o abandonăm pentru un scop mai nobil.
Un contraexemplu în acest sens este cel al cofondatorului Apple, Steve Jobs, care, în anul 2003 a aflat că suferă de cancer pancreatic. El s-a luptat cu boala până la moarte, în anul 2011 și în tot acest timp a continuat să apară în public, cu toate că era din ce în ce mai slăbit din cauza sănătății sale ce se deteriora, pentru a ne transmite anumite concluzii la care a ajuns confruntându-se cu propria-i boală. „Timpul nostru este limitat”, spunea el, într-un memorabil discurs emoționant. „Nu-l irosiți trăind o viață care nu este a voastră. Nu vă lăsați prinși în dogme, care înseamnă să trăiți prin clișeele de gândire ale altor oameni. Nu lăsați «hărmălaia» creată de opinia altora să vă acopere vocea interioară. Și, cel mai important, manifestați curajul de a vă urma inima și intuiția. Ele știu ceea ce voi înșivă vreți, cu adevărat, să deveniți. Restul este secundar.
Un element fundamental, ce constituie un veritabil izvor de vindecare către care medicina modernă ar trebui să-și îndrume pacienții, este înțelegerea treptelor iubirii și ascensionarea lor gradată. Această ascensionare constă în a evolua gradat de la iubirea de tip eros și puternica sa forță a vieții și a supraviețuirii, ce ni se revelează în dorința de a poseda, de ne găsi perechea, de a ne reproduce, la iubirea de tip philos: spontană, naturală, bazată pe intimitate lăuntrică, fiind o legătură puternică, liniștită, netulburată de pasiunea lui eros și plină de virtuți, iar mai apoi, trecând prin iubirea de tip storge, ce pune pe primul loc sentimentul de prietenie, ea fiind dragostea necondiționată și intrinsecă dintre părinți și copiii lor, cât și cea pentru umanitate, putem ajunge la cel mai înalt nivel al iubirii, cea de tip agape: iubirea de dragul de a iubi, din plăcerea de a iubi, unde trăim deliciul de a spune: „Iubesc pentru că sunt o ființă iubitoare“. Această ultimă formă de iubire înseamnă, totodată, abandon și sacrificiu de sine în favoarea și de dragul celuilalt, este o iubire sacrificială, care nu se manifestă prin trăsături omenești și contingente, ci dumnezeiești și absolute.
Viziunea geneticii asupra mecanismului apariției bolii
În interiorul trupului nostru domnește în permanență o conștiință a echilibrului precum și o constantă stare de fluiditate între ceea ce percepem ca venind din exterior și modul de a reacționa al trupului nostru, între stivuirea și arhivarea în memorie a informațiilor la nivelul codului genetic și utilizarea acestui cod.
Celula, cu nucleul său, cu citoplasma sa (care constituie partea interioară) și cu membrana sa (partea exterioară) este o imagine a lumii și a Sinelui. Genetica ne învață că ADN-ul, structură a patrimoniului nostru genetic, nu este activ, ci reactiv. Atunci când celula, într-o situație dată, primește un mesaj prin intermediul membranei sale, acest mesaj traversează citoplasma și contactează ADN-ul pentru a-l interoga, iar ADN-ul răspunde. Toate aceste procese de răspuns la o anumită presiune, la o agresiune sau la o tensiune sunt la originea structurării trupului uman încă din uterul matern: în acest fel, celulele-stem se diferențiază pentru a crea celulele specifice ale pielii, ale stomacului, ale oaselor, ale creierului etc. Această căutare a echilibrului persistă la ființa umană de-a lungul întregii sale vieți și de-a lungul generațiilor. Atunci când intuim că o anumită reacție de-a noastră nu ne este benefică, întrucât ne va strica acest echilibru conducându-ne, ulterior, la boală, ar fi mult mai înțelept să urmărim s-o alchimizăm înainte de a ne-o însuși și a o manifesta.
S-au vehiculat multe opinii iluzorii cu privire la faptul că genetica ar putea să permită tratarea majorității bolilor, deși este evident că rolul său esențial constă în a înmagazina informațiile din prezent pentru a ne ajuta în viitor.
foto
Fiecare celulă ştie, chiar foarte bine, la nivelul ADN-ului său, cum să facă față unei situații date; aceasta ne permite să afirmăm că organismul nostru ştie în permanență cum este necesar să reacționeze pentru a rămâne, în mod continuu, într-o stare de sănătate deplină, integrat armonios în realitatea înconjurătoare.
Embriologia este o cheie a înțelegerii
Dr. Soulier a studiat infinitul „mic“ descifrându-l ca pe o carte care revelează esența infinitului „mare“. Natura plurivalentă a ființei umane (alcătuită fiind dintr-un trup animal și un suflet divin) despre care vorbesc toate formele de spiritualitate se regăsește, la modul fundamental, în structura embriologiei și a funcționării noastre omenești.
Oare ADN-ul, transmis drept moștenire de către o multitudine de generații, ca un program care trebuie depășit pentru a atinge realizarea de sine, nu este cumva acel ceva care, la rândul său, este făcut „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu“ și care, în plus, știe și pare să ne ghideze? Se știe că traumatismele psihologice se inscripționează la nivelul ADN-lui. Inversând direcția, oare nu am putea dez-inscripționa ADN-ul?
Cele trei straturi ale embrionului și cele trei funcții principale ale lor, în organism, constituie tot atâtea niveluri de înțelegere:
‒ endodermul (uterul și tubul digestiv) reprezintă supraviețuirea (structură prezentă și la vierme);
‒ ectodermul (sistemul nervos, pielea și organele de simț) reprezintă viața noastră relațională și sexuală, forma cea mai evoluată a vieții noastre;
– mezodermul (oasele, carnea, mușchii și glandele) reprezintă interfața (între sufletul nostru și lumea fizică în care trăim) precum și modul nostru de adaptare în această lume, traducerea în fapte și în mișcări a vieții noastre.
foto
Natura plurivalentă a ființei umane se regăseşte, la modul fundamental vorbind, în știința embriologiei şi în modul complex al funcționării noastre ca ființe omeneşti.
Bolile autoimune
Bolile autoimune sunt datorate unei hiperactivități a sistemului imunitar față de țesuturi care sunt prezente în mod normal în organism. Printre aceste boli pot fi citate scleroza în plăci, diabetul de tip 1 (insulino-dependent), lupusul, tiroiditele auto-imune, poliartrita reumatoidă, spondilita anchilozantă, sindromul Goujerot-Sjögren, boala lui Crohn etc.
La granița somatizării, există un al treilea tip de boli, ce sunt generate de modul nostru dezechilibrat de viață, boli care constituie o adevărată provocare pentru medicina secolului al XXI-lea. În această perioadă în care medicina modernă nu acceptă riscurile de somatizare nici la copii, nici la adulți, nu ne mai rămâne ca posibilitate de exprimare decât somatizarea în boli autoimune, din ce în ce mai frecvente în zilele noastre. Acestea îi creează mari probleme medicinii, căci ea nu le înțelege și, din acest motiv, nu le poate explica și nici vindeca. Dintre acestea, amintim doar câteva: pornind de la alergii, migrene, insomnii, spasmofilie, oboseală cronică, apneea în somn, apoi tiroiditele, poliartritele, SLA (scleroza laterală amiotrofică) sau boala lui Charcot, scleroza în plăci, boala Lyme etc. și ajungând până la patologii precum autismul care pot, de asemenea, să aibă o legătură cu bolile autoimune. Cu toate acestea, ele au, toate, semnificații extrem de precise și stau mărturie interdicției impuse de mediu, de a exprima o suferință existențială și de a ne reîntoarce la adevăratul nostru sine.
Cazul semnificativ al sclerozei în plăci
Dr. Olivier a tratat deja peste 500 de cazuri de scleroză în plăci, boală considerată incurabilă de medicina convențională actuală, cu numeroase cazuri de remisiune prelungită pe durata a mai multor ani. Aceste cazuri tratate dovedesc eficacitatea medicinii „înțelegerii cauzei și a sensului bolii“. Odată cu declanșarea acestei boli, organismul individului începe să își atace propriul sistem de teci de mielină. Este remarcabil că, în toate cazurile de acest gen, pacientul trăiește un conflict declanșat de discrepanța dintre propriile aspirații de viață și aspirațiile grupului său ambiental (familia, prietenii…). Se pare că acest conflict constituie originea acestei maladii. Chiar dacă aspirațiile grupului au în vedere binele individului, fiind pline de bune intenții, adeseori ele vizează, în primul rând, menținerea și perpetuarea anumitor valori ce sunt considerate a fi vitale pentru respectivul grup sau pentru linia tradițională a familiei individului, valori care, în viziunea lor, trebuie transmise mai departe. Are, însă, neapărat nevoie persoana din această generație să urmeze acest tip de valori?
Pentru a se vindeca, ființa umană care se confruntă cu scleroza în plăci trebuie să urmărească să-și descopere aspirațiile și să le pună în aplicare, în mod concret. Această boală este vindecabilă mai ales în faza sa de început (sau, altfel spus, în „luna de miere a conștientizării și a vindecării“), atunci când persoana are o anumită conștientizare lăuntrică a ceea ce s-a petrecut cu ea. Însă, la un stadiu mai avansat, atunci când pacientul este instalat, de către boala însăși, într-o identitate care-i conferă din nou un loc în sânul grupului, cu multe beneficii secundare, fiind totodată influențat de dominația familiei, a asociațiilor, a mediului medical etc., el va întâmpina dificultăți mult mai mari în a-și regăsi calea și propriile aspirații. Ca dovadă, în cazul unei femei însărcinate care suferea de această boală, scleroza în plăci a început să-și atenueze manifestarea, căci femeia, aflată preponderent sub influența progesteronului, și-a modificat perspectiva asupra vieții. Problema ei nu mai era: „Care sunt aspirațiile mele?“, ci „Care este planul meu pentru această viață ce se naște în interiorul meu?“ Această nouă situație contribuie, pentru moment, la deconectarea persoanei de la conflictul centrat în jurul propriilor aspirații de viață, însă, ulterior, după naștere, boala va recidiva, crizele de scleroză în plăci acumulându-se până când se va ajunge la o frecvență „obișnuită“.
Una dintre cheile de vindecare ale sclerozei în plăci este intervenția realizată la trei niveluri:
‒ înțelegerea disconfortului psihologic și al alegerii drumului în viață;
‒ intervenția la nivelul digestiei: activarea bacteriană (tulburările sistemului digestiv și ale permeabilității intestinale reflectând permeabilitatea cerebrală și meningeală);
‒ intervenția la nivelul sistemului imunitar sanguin, care este esențială.
Acțiunea doar la unul singur dintre aceste trei niveluri nu va produce decât un efect moderat spre minimum, ce constă în ameliorări în 20% până la 30% din cazuri, rezultate ce sunt obținute și prin aplicarea tratamentului clasic, al medicinii convenționale.
În cadrul unei ecologii medicale (ramură a biologiei care studiază raporturile dintre organisme și mediul în care se dezvoltă și trăiesc), terapiile genetice ne vor ajuta, fără îndoială, într-un anumit număr de domenii, însă ele nu vor rezolva totul. Costul vindecării, prin intermediul medicinii clasice, a bolilor autoimune moderne este atât de ridicat, și aceste terapii sunt, în definitiv, atât de puțin eficiente, încât ne vom afla în curând puși în fața necesității de a reveni la o înțelegere mai fiziologică a vieții și a modului de a trata bolnavii.
În concluzie, putem observa că rolul medicului este acela de a însoți viața, în sensul de ghid care ajută la împlinirea menirii ei, și nu cel de a proteja ființa umană de orice formă de experiență. Cea mai bună prevenție nu este faptul de a preveni statistic apariția și manifestarea factorilor de risc sau de a limita riscurile exterioare apariției unei anumite boli, ci aceea de a favoriza dezvoltarea capacităților și a forței lăuntrice a ființelor umane pentru ca ele să fie din ce în ce mai capabile să se confrunte singure cu ele, menținându-se permanent într-un echilibru stabil, atât în ceea ce privește sănătatea trupului, cât și cea psihomentală, care, după cum am observat, sunt într-o intimă conexiune. Psihanalista franceză Françoise Dolto spunea: „A înțelege, uneori, este deja prea mult“. A înțelege într-un mod superficial, doar cu mintea, nu este niciodată suficient. Drumul propriei vieți este întotdeauna dictat de sufletul nostru asupra căruia este necesar să ne aplecăm urechea pentru a-l asculta cu atenție. Trebuie să fim apoi capabili să punem în practică această înțelegere, ceea ce însemnă să o experimentăm. În acest fel, înțelegând faptele, reacțiile și simptomele pe care le avem, le vom putea integra într-un mod armonios în viața de zi cu zi și ne vom menține permanent într-un echilibru euforic al minții, al trupului, al existenței însăși, care, în acest fel, va deveni pentru noi o viață trăită în afara fricii, o viață plenară, plină de căldura iubirii și a misterului ei copleșitor, într-un cuvânt, o viață fericită.
Articol preluat din Programul Taberei spirituale yoghine de vacanță Herculane 2016, publicat laEditura Shambala, tipărit de Ganesha Publishing House.


20 mai 2016

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu