”Mă vindec de tot trecutul meu întunecat, de toate faptele și gândurile care m-au oprit să evoluez și care m-au îndepărtat de Lumină. Vreau să evoluez în iubire. Eu sunt iubire. Așa să fie!” (în sprijinul cititorului interesat)

Totalul afișărilor de pagină

marți, 26 aprilie 2016

CEDO a constatat violări în lanţ ale drepturilor omului comise de procurori în timpul operaţiunii anti-MISA din 18 martie 2004

Articol preluat de pe Luju.ro 
Încă o palmă zdravănă încasată de statul român la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pentru ilegalităţile şi abuzurile unor procurori. La 12 ani de la operaţiunea în forţă declanşată la vârful PICCJ împotriva membrilor Mişcării pentru Integrare Spirituală în Absolut, în goana disperată de a ajunge la liderul acesteia, Gregorian Bivolaru, CEDO a condamnat România să plătească nici mai mult nici mai puţin de 291.000 euro daune morale în favoarea a 26 de persoane, majoritatea femei tinere, abuzate în timpul percheziţiei din 18 martie 2004. Iar de vină nu ar fi cei care au executat operaţiunea, adică cei aproximativ 130 de jandarmi din brigada specială folosiţi la acţiune, ci coordonatorii acesteia.
Prin hotărârea pronunţată marţi, 26 aprilie 2016, în cauza Amarandei şi alţii vs. România, cauză de la a cărei judecare Iulia Antoanella Motoc s-a abţinut, CEDO a constatat nu mai puţin de trei încălcări ale Convenţiei europene a drepturilor omului: Art. 3 sub aspect material (interzicerea torturii) şi procedural (lipsa unei anchete efective), Art. 5.1 privind dreptul la libertate şi la siguranţă (privare nelegală de libertate) şi Art. 8 privind dreptul la respectarea vieţii private şi de familie.
Cei 26 de reclamanţi au fost reprezentaţi la Strasbourg de avocata M. C. M., din Baroul Bucureşti.
Una dintre cele mai grave constatări ale Curţii a fost posibila deturnare de către procurori a obiectului mandatului de percheziţie emis de Curtea de Apel Bucureşti, mandat semnat de judecătoarea Lia Savonea: „Curtea a observat şi alte deficienţe în pregătirea operaţiunii. Astfel, deşi în mandatul emis de curtea de apel obiectul percheziţiei era limitat la confiscarea echipamentelor informatice, se pare că acest fapt nu a fost adus la cunoştinţa militarilor batalionului special al Jandarmeriei. Aceştia din urmă au fost informaţi despre o operaţiune de luptă împotriva traficului de droguri şi a prostituţiei şi, prin urmare, au angajat o forţă specifică acestui tip de operaţiune cu risc crescut”.
În ceea ce priveşte încălcarea Art. 5 din Convenţie, aceasta a fost stabilită după ce Curtea a concluzionat că privarea de libertate a reclamanţilor nu a avut acoperire legală: „Având în vedere că în Codul de procedură penală existau dispoziţii specifice pentru a asigura aducerea în calitate de martori, printre care, în ultimă instanţă, şi aducerea prin constrângere, Curtea consideră că articolul 31 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 218/2002 nu poate constitui un temei legal pentru privarea de libertate a reclamanţilor”.
Prezentăm în continuare câteva pasaje relevante din motivarea hotărârii:
Încălcarea Art. 3 sub aspect material (paragrafele 135-166 din hotărâre) 
Curtea nu e în măsură să determine circumstanţele exacte în cazul fiecăruia dintre reclamanţi, procesele-verbale întocmite cu prilejul percheziţiilor nefăcând referire la metodele folosite.
Cu toate acestea, Curtea constată că versiunea reclamanţilor este confirmată de imaginile care au fost difuzate de posturile naţionale de televiziune în care au apărut femei tinere, îmbrăcate sumar, culcate la pământ, cu mâinile la ceafă, agenţi speciali cu cagule având armele îndreptate spre ele.
Date fiind aceste aspecte, Curtea apreciază că asupra ocupanţilor clădirilor percheziţionate a fost exercitată o constrângere şi că această constrângere a implicat recurs la forţa fizică şi psihică din cauza ameninţării cu arme de foc. Prin urmare, Curtea trebuie să stabilească dacă utilizarea forţei a fost proporţională şi absolut necesară în acest caz.
Din dosar rezultă că autorităţile au suspectat existenţa, în cadrul asociaţiei MISA, a unei reţele de producere şi distribuire pe internet de imagini pornografice, fapt care i-ar fi determinat pe unii dintre membri să se prostitueze.
Fără a subestima gravitatea acestor fapte dacă ele sunt reale, Curtea consideră că în speţă nu avem de-a face în mod clar cu un grup de persoane suspectate de comiterea de infracţiuni violente (a se vedea, mutatis mutandis, Gutsanovi vs. Bulgaria, nr. 34529/10, par. 128, CEDO 2013 – extrase). În plus, Curtea subliniază că niciun reclamant nu a fost suspectat de a fi parte a acestei reţele şi că scopul operaţiunii poliţieneşti nu a fost acela de a opri presupuşi membri ai săi, ci doar de a ridica materiale informatice care s-ar fi putut afla în clădiri.
În ceea ce priveşte personalitatea reclamanţilor, Curtea observă că este vorba despre tineri, în majoritate femei, integraţi în societate şi care exercită diverse meserii. În ceea ce priveşte modul lor de viaţă, ei au ales în mod liber să trăiască în comunitate, permanent sau temporar, în clădirile deţinute de MISA şi de membri ai săi. Niciun element din dosar nu permite a îi suspecta pe reclamanţi de antecedente violente sau de un comportament care ar fi putut reprezenta un pericol pentru jandarmii chemaţi să percheziţioneze clădirile.
Din documentele aflate la dispoziţia Curţii reiese că activitatea MISA şi a membrilor săi era monitorizată îndeaproape de autorităţi de mai mulţi ani. Prin urmare, nu a fost o operaţiune hazardată, de natură să genereze evoluţii neaşteptate pentru forţele de ordine chemate, iar acestea să nu fie pregătite. Din contră, autorităţile au premeditat operaţiunea şi au avut suficient timp pentru evaluarea eventualelor riscuri şi luarea tuturor măsurilor necesare pentru a proceda la percheziţie fără a recurge la forţa excesivă.
Cu toate acestea, în ciuda timpului de pregătire a operaţiunii, nu rezultă din dosar că autorităţile să fi luat în considerare absenţa antecedentelor şi caracterul nonviolent al comportamentului reclamanţilor.
În plus, Curtea a observat şi alte deficienţe în pregătirea operaţiunii. Astfel, deşi în mandatul emis de curtea de apel obiectul percheziţiei era limitat la confiscarea echipamentelor informatice, se pare că acest fapt nu a fost adus la cunoştinţa militarilor batalionului special al Jandarmeriei. Aceştia din urmă au fost informaţi despre o operaţiune de luptă împotriva traficului de droguri şi a prostituţiei şi, prin urmare, au angajat o forţă specifică acestui tip de operaţiune cu risc crescut”.
Încălcarea Art. 3 sub aspect procedural (paragrafele 167-176 din hotărârea ataşată)
Reclamanţii au denunţat în egală măsură absenţa unei anchete efective cu privire la acuzaţiile de rele tratamente.
Guvernul a apreciat că probele de la dosar justificau clasarea. Mai mult decât atât, Guvernul a considerat că concluziile PICCJ s-au coroborat cu cele ale parchetului militar în privinţa acuzaţiilor principale şi cu raportul Inspecţiei Judiciare a CSM.
Curtea notează că plângerile reclamanţilor au avut ca rezultat clasarea, soluţie dispusă de PICCJ la 16 mai 2005 şi bazată exclusiv pe elemente din dosarul de anchetă vizând MISA şi anumiţi membri ai acesteia.
Curtea regretă în mod special lipsa oricărei încercări de a administra probe şi de a audia martori pentru a verifica derularea evenimentelor, circumstanţele exacte în care au fost aduşi reclamanţii şi eventuala conotaţie discriminatorie a relelor tratamente denunţate.
Curtea apreciază că ancheta deschisă de parchetul militar şi raportul Inspecţiei Judiciare nu pot compensa caracterul sumar al anchetei PICCJ.
În această privinţă, Curtea reaminteşte caracterul îndoielnic al independenţei procurorilor militari însărcinaţi cu investigarea acuzaţiilor de rele tratamente aduse agenţilor statului, din cauza apartenenţei lor la structura militară şi a subordonării ierarhice. În mai multe rânduri, Curtea a constatat o încălcare a Art. 3 din Convenţie din cauza lipsei de independenţă a parchetului militar (a se vedea Barbu Anghelescu vs. România, nr. 46430/99, par. 67, 5 octombrie 2004; Dumitru Popescu vs. România – nr. 1, nr. 49234/99, par. 75, 26 aprilie 2007; Melentie vs. România, nr. 43247/02, par. 27, 9 noiembrie 2006; Soare şi alţii vs. România, nr. 24329/02, par. 169, 22 februarie 2011; Austrianu vs. România, nr 16117/02, par. 70, 12 februarie 2013; şi, mai recent, Birgean vs. România, nr. 3626/10, par. 72, 14 ianuarie 2014).
În ceea ce priveşte raportul Inspecţiei Judiciare, Curtea constată că acesta nu abordează circumstanţele şi metodele aducerii reclamanţilor, ci doar situaţia lui Gregorian Bivolaru şi transmiterea către presă a imaginilor filmate în timpul operaţiunii.
Încălcarea Art. 5 din Convenţie (paragrafele 194-202)
Curtea notează că nu este contestat de părţi faptul că la 18 martie 2004 reclamanţii s-au aflat sub controlul autorităţilor. După percheziţiile efectuate în prezenţa jandarmilor, aceştia au fost transportaţi, sub pază armată, la sediul parchetului, unde au aşteptat timp de mai multe ore. În această perioadă, care, potrivit afirmaţiilor Guvernului, a durat de la 9 dimineaţa până noaptea, reclamanţilor nu li s-a permis să părăsească nici locul percheziţiilor, nici sediul parchetului.
Având în vedere cronologia evenimentelor şi ţinând cont de caracterul forţat al aducerii reclamanţilor, Curtea constată că acestea au făcut obiectul privării de libertate (a se vedea, mutatis mutandis, Creangă vs. România, Marea Cameră, par. 99; Ghiurau vs. România, nr. 55421/10, par. 80, 20 noiembrie 2012; şi, spre deosebire de situaţia în discuţie, Soare şi alţii vs. România, nr. 24329/02, par. 237, 22 februarie 2011).
Prin urmare, rămâne de stabilit dacă privarea de libertate a reclamanţilor a fost «în conformitate cu legea», în sensul Art. 5.1 din Convenţie.
Guvernul a afirmat că privarea de libertate a fost o măsură administrativă bazată pe dispoziţiile art. 31 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 218/2002 (privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, n.r.) şi justificată din punctul de vedere al Art. 5.1 lit. b) din Convenţie.
Curtea notează că, în temeiul art. 31 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 218/2002, pentru ca poliţiei să i se permită să conducă o persoană la sediu în vederea verificării identităţii, trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii: incapacitatea persoanei controlate de a dovedi identitatea în condiţiile prevăzute de lege şi existenţa suspiciunii comiterii unei infracţiuni.
Or, Curtea constată că în cauză una dintre aceste condiţii nu a fost îndeplinită. Curtea notează că în procesele-verbale identitatea reclamanţilor a fost stabilită pe baza documentelor de identitate, la sosirea reprezentanţilor forţelor de ordine în clădirile percheziţionate. Mai mult decât atât, în declaraţiile de la parchet ale reclamanţilor, identitatea lor a fost din nou clarificată, fără ca anchetatorii să facă menţiuni cu privire la vreo incapacitate sau dificultate de stabilire a acesteia.
În ceea ce priveşte a doua condiţie prevăzută de lege, Curtea notează că reclamanţii nu au făcut obiectul niciunei anchete înainte de percheziţie. În declaraţiile lor nu a existat niciun indiciu care ar putea sugera că aceste declaraţii au fost luate în cadrul unei anchete preliminare împotriva lor.
Reiese din circumstanţele cazului că reclamanţii au fost reţinuţi la parchet pentru unicul scop de a fi audiaţi în dosarul penal care i-a vizat pe Gregorian Bivolaru şi pe alţi membri ai MISA. Cu toate acestea, ei nu au fost în niciun moment informaţi nici cu privire la motivele prezenţei lor în fața procurorului, nici cu privire la statutul lor de martori.
Având în vedere că în Codul de procedură penală existau dispoziţii specifice pentru a asigura aducerea în calitate de martori, printre care, în ultimă instanţă, şi aducerea prin constrângere, Curtea consideră că articolul 31 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 218/2002 nu poate constitui un temei legal pentru privarea de libertate a reclamanţilor.”
(Încălcarea Art. 8 din Convenţie, în paragrafele 215-238 din hotărâre.)
Citiţi aici integral Hotărârea CEDO în cauza Amarandei şi alţii vs. România.
 
yogaesoteric
26 aprilie 2016 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu