”Mă vindec de tot trecutul meu întunecat, de toate faptele și gândurile care m-au oprit să evoluez și care m-au îndepărtat de Lumină. Vreau să evoluez în iubire. Eu sunt iubire. Așa să fie!” (în sprijinul cititorului interesat)

Totalul afișărilor de pagină

duminică, 4 octombrie 2015

Crasa şi adeseori nebănuita boală a prostiei are întotdeauna leac (III)

de  Gregorian Bivolaru
 
Citiți a doua parte a articolului
 
Bârna din ochiul nostru şi paiul din ochiul aproapelui

Orbirea spirituală este de mai multe feluri. Unii dintre noi suntem orbi datorită prejudecăţilor cretine pe care le avem şi le hrănim cu îndârjire, referitoare la culoarea pielii. Unele zone din lume suferă chiar şi în ziua de azi din cauza orbirii rasiale cumplite, care este, în fond, şi rămâne tot o formă de orbire spirituală. În cazul în care hrănim prejudecăţi rasiste, pline de ură, îndârjire, furibunde, avem stringent nevoie să ieşim din întunericul spiritual şi să vedem cu iubire, cu compasiune, cu bunăvoinţă chipul tainic al lui DUMNEZEU prezent în fiecare fiinţă umană.
Unii dintre noi, destul de mulţi în realitate, suntem complet orbi faţă de anumite aspecte din propriul nostru univers lăuntric. În astfel de cazuri, putem vedea cu uşurinţă şi condamnăm în mod prompt, cu multă răutate, doar ceea ce se află la distanţă.
Exagerăm mărimea păcatelor aproapelui nostru, dar ne este cu neputinţă să descoperim cu aceeaşi luciditate, cu aceeaşi acurateţe propriile noastre păcate, propriile noastre vicii evidente. În unele situaţii, urmărim cu îndârjire să-i facem pe ceilalţi să se conformeze voinţei noastre tiranice, în timp ce nouă înşine ne iertăm cu nonşalanţă uimitor de multe greşeli şi chiar unele păcate pe care la aproapele nostru le remarcăm imediat.
Datorită orbirii spirituale în care ne complacem, unii dintre noi credem în mod prostesc că deţinem adevărul în întregime şi respingem fără să analizăm câtuşi de puţin punctul înţelept de vedere al unei alte fiinţe umane. Extrem de puţini dintre noi îşi dau seama că adevărata prostie nu constă în a ignora în totalitate un alt punct de vedere, considerând că doar punctul nostru de vedere este singurul adevărat, ci în a ignora în totalitate parta reală şi evidentă de adevăr ce există totuşi în anumite puncte de vedere de care ar trebui să ţinem seama.
În cazul în care am reuşi, aproape printr-o minune, să ne dăm seama de aceste aspecte ce ne evidenţiază prostia, ar fi bine să facem ceea ce trebuie pentru a ne transforma cât mai repede şi pentru a ieşi din starea de orbire spirituală în care ne complacem. Mulţi dintre noi ar trebui să-L implorăm sincer şi cu mare fervoare pe Dumnezeu rostind zi de zi, de 5-7 ori următoarea rugă: „Doamne Dumnezeule, te implor cu umilinţă, cu credinţă să mă ajuţi în permanenţă, după marea milă a Ta, să-mi trezesc sufletul şi să-mi recapăt vederea pe care ne-o oferă trezirea înţelepciunii inimii, astfel încât să pot vedea imediat şi apoi să îndepărtez în cel mai scurt timp bârna din ochiul meu, înainte de a mă preocupa de îndepărtarea paiului din ochiul aproapelui meu.” Această rugăciune poate să facă minuni în măsura în care vom urmări apoi să ne transformăm lăuntric în conformitate cu ea.
Datorită stării de împietrire a inimii în care ne complacem, mulţi dintre noi suntem, de fapt, orbi atât faţă de prietenii sau prietenele pe care le avem, cât şi faţă de fiinţele umane despre care pretindem că ne sunt foarte dragi şi că le iubim extraordinar de mult.
Un exemplu semnificativ descoperim în piesa de teatru întitulată Oraşul nostru, unde autorul Thornton Wilder o lasă pe eroina sa, Emily, să retrăiască după moarte o singură zi din viaţa ei pe Pământ. Cu acea ocazie, îi ascultăm rugămintea fierbinte adresată mamei ei: „O, mamă, uită-te, te implor la mine, numai un minut cu suficientă atenţie, aşa cum ar trebui să mă priveşti pentru a mă vedea cu adevărat.” Împietrirea inimii şi complacerea în starea de orbire spirituală face ca, atunci când venim faţă în faţă cu fiinţe pe care le considerăm prietene sau prieteni foarte buni, să nu fim capabili să le oglindim în mod profund, empatic şi de aceea ne uităm pur şi simplu prin ele ca printr-o vitrină, fără a fi atenţi la geamul prin care privirea noastră trece, ca şi cum am fi orbi.
Într-o carte a sa, Paul Tournier povesteşte despre un strălucit chirurg din New York. Îi mergea destul de bine, mai ales din punct de vedere material, cu excepţia unui singur aspect: soţia sa era pe săptămână ce trece din ce în ce mai nervoasă. Pentru că nu-şi dădea seama ce ar fi putut să facă pentru ea, a trimis-o la un celebru psihiatru care, spre uimirea sa, i-a spus că nu-i acordă soţiei sale suficientă atenţie şi, mai mult decât atât, nu-i mai oferă iubire.
La scurt timp după aceea chirurgul respectiv a început să se simt responsabil pentru starea de suferinţă psihomentală a soţiei lui. El ştia că simplul fapt de a o trimite la un psihiatru pentru a-şi rezolva problema nu-l va scuti de responsabilitatea pe care o avea faţă de ea. Dincolo de aparenţe, în timp ce acel strălucit chirurg trăia o viaţă extrem de captivantă la spital, făcând zi de zi operaţii care trezeau admiraţia colegilor, salvând vieţi, făcând în paralel cercetare, scriind articole pentru revistele medicale prestigioase, acasă soţia murea pur şi simplu datorită unei stări de foame de atenţie emoţională şi de iubire.
Însă acel om era complet orb faţă de un aspect care ar fi trebuit să-i sară în ochi după prima întâlnire cu soţia sa, fără să fie nevoie să afle despre toate acestea de la eminentul psihiatru. Ar fi trebuit să-şi dea seama neîntârziat că e necesar să-şi trezească înţelepciunea inimii şi să descopere că nu este suficient să-i slujeşti şi să-i iubeşti pe ceilalţi, dacă eşti orb faţă de nevoile afective ale unei fiinţe umane pe care tu, ca soţ, o consideri cea mai dragă. Cei care au inima împietrită se uită cu ochii, dar nu comunică niciodată în sfera inimii. Astfel de fiinţe umane reci şi în mod evident distante nu interacţionează niciodată în mod empatic, chiar dacă ne apropiem de ele cu afecţiune, bunăvoinţă şi simpatie profundă.
Datorită stării de împietrire a inimii şi de orbire spirituală în care ne complacem, mulţi dintre noi nu ne dăm seama cât de mult putem comunica prin intermediul energiilor subtile tainice ce sunt vehiculate prin ochii noştri. În cuplurile care se iubesc profund şi intens, de pildă, o femeie poate să transmită iubitului ei o stare copleşitoare de orgasm numai prin intermediul energiilor tainice ce ţâşnesc, atunci când ea vrea, din ochii ei galeşi.
Când în natura noastră lăuntrică există o stare de hipersensibilitate, este suficientă o privire fulgerătoare plină de ură sau o privire rece, respingătoare pentru a ne da peste cap ore în şir sau chiar o zi după aceea. Însă, câtă bucurie, câtă intimitate delicioasă, câtă iubire şi lumină divină poate aduce în universul nostru lăuntric o privire sinceră, plină de candoare, angelică, voioasă, spontană sau plină de viaţă! Atunci când reuşim să ne trezim în mod gradat înţelepciunea inimii, ieşim din starea de orbire spirituală. Când ne vom putea folosi privirea în acest mod încântător, putem fi siguri că ne-am transformat interior profund şi definitiv.
Păcatele sunt mai actuale ca oricând
Conform Bibliei, starea de orbire sufletească apare din mai multe cauze. Întâi apare ca urmare a săvârşirii faptelor rele. Apostolul Ioan ne dezvăluie acest aspect: „Lumina dumnezeiască a venit în această lume, dar oamenii au ales răul, căci ei iubeau întunericul mai mult decât lumina dumnezeiască, iar faptele lor erau mai mult rele. Luaţi aminte că orice fiinţă umană care săvârşeşte deseori faptele cele rele arată prin aceasta că urăşte lumina divină, iar faptele rele pe care alege să le făptuiască dovedesc asta.
Acest mesaj ne arată că starea de orbire spirituală vine într-o măsură destul de mare de la Diavol. Starea de orbire spirituală apare şi creşte din cauza lipsei de credinţă în DUMNEZEU şi din cauza împotrivirii în a-i împlini voia. Proorocul Isaia ne dezvăluie acelaşi aspect, atunci când spune: „În multe zile am întins mâinile mele pentru a proteja acest popor neascultător care cârtea împotriva Mea (împotriva lui DUMNEZEU).”
O altă cauză care face să apară şi să persiste orbirea spirituală este păcatul, care atrage după sine întunecarea minţii şi cufundă conştiinţa fiinţei umane respective într-o stare de prostie. Păcatele sunt considerate de Biblie „acţiuni ale întunericului”. Prin cuvântul „întuneric” se face referire aici atât la entităţile diavoleşti, cât şi la întunericul stării de prostie. Deoarece sunt acţiuni ale întunericului, păcatele de orice fel aduc întuneric în fiinţa omului, aduc prostie, tulburare, boală şi orbire sufletească. Păcatele sunt greşeli grave pe care le săvârşim fie cu voie, fie fără de voie.
A greşi o singură dată sau chiar de două ori este omenesc, dar a persevera în aceeaşi greşeală este diavolesc. De aceea, atunci când ne dăm seama că am greşit grav în faţa lui DUMNEZEU, trebuie să încetăm pentru totdeauna să facem acele greşeli. Dacă vom continua să săvârşim din nou şi din nou alte păcate, ne vom scufunda din ce în ce mai mult în mlaştina răului şi vom contribui astfel la prăbuşirea noastră morală, trupească şi chiar sufletească. În plus, ne accentuăm  orbirea spirituală şi ne adâncim într-o stare de prostie înăbuşitoare. Respectivele păcate reprezintă cauze malefice, care fac să apară în universul nostru lăuntric efecte nefaste. Dacă vom face să dispară cauzele, vor dispărea şi efectele. Nu este cu putinţă să facem să înceteze cauza dacă vom continua să săvârşim un păcat grav sau o greşeală gravă.
Dacă ai un cui care te doare, scoate-l
Întotdeauna fără excepţie, fiecare păcat sau fiecare greşeală gravă pe care o săvârşim atrage în universul nostru lăuntric întunericul cumplit al stării de prostie, declanşând procese de rezonanţă ocultă cu fluidul subtil TAMAS. Acestea provoacă o stare de întunecime, de pâclă, acea pată despre care se vorbeşte în folclor, care ne afectează întreaga fiinţă şi ne întunecă totodată conştiinţa. Aşa cum o otravă dezlănţuie efecte distructive, cumplite, fiecare păcat are efecte subtile nefaste, care se menţin apoi până în momentul în care respectivul păcat este anihilat sau ars în totalitate cu ajutorul anumitor energii profund benefice, divine, care sunt şi rămân întotdeauna opusul lui.
Când ingerăm un aliment toxic sau otrăvitor şi nefast pentru sănătatea noastră, efectele respectivului aliment sunt anihilate cam după 24 de ore. Când săvârşim un păcat efectele subtile nefaste rămân active şi provoacă mereu noi şi noi efecte nefaste, precum un cui înfipt în carne care rămâne acolo. Durerea încetează numai când respectivul cui este scos, iar rana pe care ne-a provocat-o se închide complet. Prin urmare, dacă atunci când ingerăm un aliment sau o substanţă toxică ne aşteptăm ca după un timp efectele nefaste să înceapă să se estompeze şi să dispară gradat, în cazul unui păcat pe care l-am săvârşit nu se petrece asta. Efectul unui păcat rămâne şi acţionează malefic în universul nostru lăuntric, generând fără încetare procese de rezonanţă ocultă funeste, până în momentul în care este complet anihilat sau ars, cu ajutorul anumitor energii subtile, sublime, pure, dumnezeieşti pe care le atragem în microcosmosul fiinţei noastre, prin declanşarea unor procese de rezonanţă ocultă benefice.
În cazul fiinţelor umane care alunecă din ce în ce mai mult în starea de orbire spirituală din cauza păcatelor pe care le-au săvârşit, observăm obiectiv cum, pe măsură ce trece timpul, starea lor de prostie, de opacitate, de întunecime, de rezistenţă la adevărurile divine şi la revelaţiile care li se oferă atunci când se află într-un grup spiritual, devine din ce în ce mai evidentă şi mai accentuată.
Când este atinsă şi depăşită o anumită limită, apare lunecarea în abisul stării demoniace şi sărmana fiinţă umană începe să rezoneze automat cu tărâmurile demoniace sau chiar cu tărâmurile infernale. Dat fiind faptul că luciditatea, bunul-simţ şi discernământul spiritual se estompează din ce în ce mai mult, din cauza preponderenţei proceselor de rezonanţă ocultă nefaste, rele, demoniace, acea sărmană fiinţă umană lunecă în abis şi, la scurt timp, în universul ei lăuntric se produc schimbări în rău evidente, cumplite şi chiar dramatice.
Devenită apoi un sui generis canal de manifestare a demonilor, a spiritelor diavoleşti, aceste entităţi inferioare se folosesc fără încetare de fiinţa ei pentru  a săvârşi cât mai multe fapte rele în această lume. Iar din cauza faptului că în mintea lor smintită şi evident rătăcită apare o răsturnare a valorilor, aceşti oameni au impresia cretină că fac foarte mult bine acţionând malefic şi aberant. Aceasta este o imensă păcăleală pe care Satana sau spiritele demoniace şi diavoleşti le-o declanşează.
(va urma)
Articol preluat din revista Yoga Magazin.

 
yogaesoteric
1 octombrie 2015

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu