”Mă vindec de tot trecutul meu întunecat, de toate faptele și gândurile care m-au oprit să evoluez și care m-au îndepărtat de Lumină. Vreau să evoluez în iubire. Eu sunt iubire. Așa să fie!” (în sprijinul cititorului interesat)

Totalul afișărilor de pagină

vineri, 28 noiembrie 2014

O scurtă incursiune în istoria mai puţin cunoscută a omenirii (3)


de Marvin Atudorei

Dacă față de acceptarea oficială a faptului că piramidele de pe fundul oceanelor, din Bosnia sau de pe planeta Marte au fost construite de fiinţe inteligente, există încă în mediul academic o mare rezervă pe motiv că acestea ar putea fi doar anumite formațiuni geologice naturale ceva mai ieşite din comun, există însă şi o serie de artefacte foarte incomode pentru concepția convențională a istoriei, pentru că în cazul lor nu se mai poate spune că sunt de origine naturală şi întâmplătoare. Aceste obiecte ce denotă fără nicio îndoială un foarte avansat nivel tehnologic, care provin din perioade extrem de îndepărtate din trecutul omenirii, răstoarnă în mod evident versiunea oficial acceptată a istoriei! În parte pentru că nu le pot explica, dar nu numai, susţinătorii liniei oficiale promovate de „elita” francmasonică mondială, preferă fie să evite să vorbească despre ele, fie să le minimalizeze importanța, iar uneori chiar să şteargă pur şi simplu dovezile existenței lor. Cu toate acestea, pentru orice minte lucidă şi lipsită de prejudecăți, este clar ca lumina zilei că pe Pământ au existat cândva civilizații foarte avansate, ale căror urme mai transpar încă până la noi, şi că Pământul a fost vizitat de fiinţe venite din cosmos.

Un prim exemplu de asemenea artefact este harta lui Piri Reis. În anul 1929, în palatul Topkapi din Istanbul, a fost descoperită o veche hartă ce a aparţinut amiralului Piri Reis, comandantul suprem al marinei otomane în secolul XVI. Ceea ce este senzaţional la această hartă este faptul că ea este extraordinar de exactă atât în ceea ce priveşte contururile tuturor continentelor, cât şi în evidențierea caracteristicilor topografice din interiorul acestora. Mai mult, pe această hartă sunt figurate detalii de cartografiere ale Antarcticii, care a fost descoperită de exploratori abia în 1818, la 300 de ani după moartea lui Piri Reis…
Ceea ce este încă şi mai uimitor este faptul că în proporţie de 98% acest continent se află sub o calotă glaciară veche de zeci de mii de ani (după unele referiri ştiinţifice e vorba chiar de milioane de ani), care are o grosime de peste 1 kilometru! Ei bine, abia în anul 1958 teritoriul de sub această calotă glaciară a putut fi investigat prin intermediul metodelor nou apărute la acea vreme, bazate pe unde radar. Datele obţinute au confirmat în totalitate reprezentările de pe harta amiralului turc! În plus, contururile continentelor prezintă o curbură-alungire, care iniţial a fost pusă pe seama unor erori ale hărţilor amiralului. După obţinerea primelor imagini din satelit – care au fost realizate de la o înălţime de 80-100 km –, s-a constatat însă că aceste imagini ale continentelor arată totuşi exact ca în hărţile lui Piri Reis…
Cel mai probabil hărțile amiralului turc sunt doar reproduceri după anumite originale despre care nu putem decât să deducem că au existat. Aşadar, cine sunt cei care au făcut o hartă atât de exactă a Antarcticii pentru perioada când ea nu era acoperită de gheață? Este imposibil să ne aşteptăm la aceasta de la nişte rudimentari oameni preistorici. Sunt mult prea multe detalii uimitor de precise ca să acceptăm posibilitatea că aceste hărți au fost confecționate doar din pură fantezie sau din întâmplare. Nivelul cunoştinţelor pe care le cuprind, pur şi simplu nu se încadrează în nicio perioadă ce aparţine consemnărilor istoriei convenţionale.


Maşinăria de la Antikythera” este un alt exemplu de realizare antică neverosimil de avansată faţă de cadrul istoric convenţional. Acest mecanism sofisticat ce se află la Muzeul Naţional de Arheologie din Atena, are o vechime de peste 2000 de ani. Dispozitivul a fost descoperit în anul 1900 pe fundul Mării Egee de către culegătorii de bureți în epava unui vas scufundat, lângă o insulă numită Antikythera. Ceea ce au găsit ei era de fapt o cutie confecționată din aliaje metalice, a cărei destinație le-a fost de neînțeles. Această cutie a stat timp de 50 de ani la muzeul din Atena fără ca nimeni să înțeleagă ce reprezintă. Abia în anul 1950 ea a fost scanată cu raze X şi s-a constatat astfel că se compune dintr-o placă de bronz gravată cu cercuri şi inscripţii astronomice, pe care sunt fixate 20 de roţi dinţate foarte fine, interconectate, câteva ace mobile protejate prin tocuri de bronz pe care sunt gravate formule matematice, un mecanism selectiv diferenţial, câteva plăcuţe gradate şi o roată cu coroană dinţată aflată în legătură cu un arbore cilindric plasat într-o latură a aparatului. Acesta este nici mai mult nici mai puțin decât un computer mecanic, ba chiar unul foarte sofisticat! Acest aparat conține literalmente mai multe dispozitive şi mecanisme interconectate decât un ceas elveţian modern. Cadranele indică mişcările şi poziţiile corecte ale Soarelui, Lunii şi tuturor planetelor, chiar şi pe cea a lui Pluto, care a fost descoperită însă în civilizaţia „modernă” abia în anul 1930. Cercetările realizate au arătat că acest dispozitiv era destinat să aibă două utilizări. Prima era aceea de instrument astronomic şi sistem de navigaţie pentru indicarea exactă a unei poziţii geografice. A doua se pare că era aceea de realizare a unor complexe şi eficiente predicţii astrologice rezultate din alinierea planetelor! După ştiinţa din zilele noastre, în acea perioadă de dinaintea erei noastre, nu doar grecii antici, dar nimeni în cultura pământeană nu ştia nici măcar faptul că Terra se roteşte în jurul
Aşadar, cine a putut crea acest mecanism? În 1950, când arheologii au examinat pentru prima dată acest obiect, au declarat că nu este posibil ca grecii antici să fi realizat un aparat atât de complex. Câțiva dintre ei au făcut chiar o analogie foarte sugestivă şi plină de umor, spunând că această descoperire este ca şi cum ar fi găsit un avion cu reacție în mormântul lui Tutankamon. 

 Faimoasele cranii de cristal sunt şi ele un exemplu de realizare tehnică uimitoare. Acestea au fost descoperite la începutul secolului trecut în America de Sud, în zonele asociate cu civilizaţia Maya (Mexic şi insulele Belize şi Honduras). Cel mai faimos craniu de cristal, ce cântăreşte aproximativ 5 kilograme, este cunoscut sub numele de „craniul Mitchell-Hedges”, după numele exploratorului britanic care afirmă că l-a descoperit între ruinele unui templu mayaş din Lubaantun, în anul 1924. Uimitor la aceste cranii de cristal, ce reproduc cu fidelitate caracteristicile unui craniu uman, este faptul că sunt realizate cu o foarte mare fineţe, însă materialul din care au fost sculptate este extrem de dur şi foarte dificil de prelucrat. În plus, aceste cranii au unele proprietăți uimitoare. Cum au reuşit mayaşii în urmă cu cel puțin 1000 de ani să realizeze aceste adevărate capodopere tehnice? Dincolo de teoriile şi speculațiile care au fost lansate cu privire la proveniența acestor artefacte, obiectele înseşi continuă să-i uimească pe oamenii de ştiință care le-au analizat.
Astfel, în anul 1970, craniul Mitchell-Hedges a fost analizat la laboratoarele Hewlett-Packard din Santa Clara, California. După efectuarea unor analize computerizate, conducătorul acestor studii, Frank Dorland, a apreciat că din punct de vedere ştiinţific şi tehnic acesta este realizat la un grad de precizie „revoltător”, printr-o tehnică necunoscută astăzi, pe care nici cel mai talentat sculptor sau inginer din zilele noastre nu o poate egala. Cercetătorii au descoperit că aceste cranii au fost realizate fiecare din câte o singură bucată de cristal, ce a fost şlefuit perpendicular pe axa naturală a acestuia. Este important să menţionăm că toţi sculptorii moderni evită să facă acest lucru pentru că ei ştiu că aceasta ar expune în mod aproape sigur cristalul respectiv la sfărâmare. Aceasta este valabil chiar şi în cazul folosirii tehnologiei ultramoderne de şlefuire şi chiar a laserelor. Şeful catedrei de cristalografie şi mineralogie de la Universitatea din Pasadena, John Rowen, a explicat faptul că „Un cristal creşte pe trei planuri diferite de-a lungul unor axe cristalografice. În funcţie de unghiul în care se află aceste planuri se formeaza fețele pietrei. Dacă un cristal e prelucrat în sens invers axelor sale, materialul se sparge pur şi simplu în bucăți foarte mici. Ţinând cont de mijloacele tehnice existente astăzi, e imposibil de realizat aşa ceva”.
Cu o duritate de 7 pe scara Mohs, cristalul din care este confecţionat craniul Mitchell-Hedges ar fi fost imposibil de sculptat în lipsa unor unelte dure facute din diamant sau rubin, necunoscute însă pe vremea mayaşilor. Specialiştii în prelucrarea cristalelor afirmă că felul în care au fost tăiate aceste obiecte este atipic şi este aproape imposibil ca ele să fi fost realizate de mâna unui om. În plus, testele efectuate asupra suprafeţei acestor cranii au evidenţiat că nu există aproape niciun fel de urmă (fie ea şi microscopică) de şlefuire.


Un alt fapt, cu totul neobişnuit, este acela că temperatura craniului de cristal rămâne neschimbată, indiferent de temperatura mediului ambiant. De asemenea, s-a constatat că aceste cranii creează o senzaţie hipnotică atunci când sunt privite în orbite. Ele emană o aură colorată, iar ocazional emană chiar şi mirosuri sau sunete. Proprietățile optice ale craniilor sunt, de asemenea, uluitoare, lumina focalizându-se dinspre ceafă către orbite. Unui sculptor din ziua de astăzi i-ar fi imposibil să creeze acest efect în lipsa realizării prealabile a unui model 3D al sculpturii, pe care să-l urmeze apoi, la micrometru, în manoperă.

În tradiţia mayaşă se afirmă că aceste cranii de cristal au cea mai înaltă frecvență de vibraţie posibilă pentru un obiect din planul fizic şi că în timpurile străvechi au fost îngropate 13 cranii de cristal în anumite locuri secrete din întreaga lume. Mayaşii susţin că aceste cranii de cristal reprezintă de fapt un fel de memorii uriaşe, în ele fiind înmagazinate cantităţi impresionante de informaţii esențiale pentru umanitate. Acestea vor fi reactivate la momentul potrivit, în viitorul foarte apropiat, atunci când toate cele 13 cranii vor fi adunate la un loc, generând o transformare majoră a nivelului de conştiinţă în întreaga lume. Până acum se pare că au fost găsite şapte dintre aceste cranii. IBM a confirmat capacităţile uriaşe de stocare de informaţii a cristalelor de cuarţ (pot stoca milioane de gigabiţi), astfel că orice cristal de cuarţ sau craniu de cristal ar putea stoca mai multă informaţie decât orice calculator din ziua de azi.

Una dintre cele mai elocvente dovezi a faptului că istoria planetei conţine evenimente ce nu se înscriu nicidecum în linia clasică este existenţa triburilor Dropa şi Ham. În anul 1938, un profesor universitar de arheologie din Beijing, pe nume Chi Pu Tei, a realizat împreună cu studenții săi o expediție într-una dintre cele mai inospitaliere zone din lume, situată la aproape 650 de km de cea mai apropiată aşezare umană, în munţii Bayan Kara-Ula, la frontiera dintre China şi Tibet. Scopul expediţiei era acela de a studia un sistem de peşteri interconectate despre care existau informaţii că ar fi fost sculptate artificial. În apropierea acelor peşteri locuiau două triburi neobişnuite, numite Dropa şi respectiv Ham, având împreună aproximativ 3000 de membri, dar care nu aveau caracteristicile niciunei alte populaţii din China sau Tibet. În interiorul peşterilor a fost descoperit un şir ordonat de sute de morminte, ce conțineau schelete complet neobişnuite, ale unor fiinţe umanoide de aproximativ 1,30 metri înălțime, cu oase fragile, dar cu o capacitate craniană foarte mare, de cca 2500 cm cubi. Prin metoda carbon 14, vechimea acestor schelete a fost estimată la minim 12.000 de ani. Pe pereții peşterilor, având aceeaşi vechime, au fost descoperite anumite desene care reprezintă Soarele, Luna, dar şi câteva zeci de stele, între care sunt trasate anumite linii punctiforme. Cea mai uimitoare descoperire a fost însă aceea a peste 700 de discuri de granit, având aproximativ 25 cm diametru şi 6 cm grosime. Pe suprafața lor discurile aveau gravate anumite şanţuri foarte fine, care descriau o spirală ce mergea de la centru către periferie. La o analiză mai atentă, folosind o lupă puternică, se putea constata că de fapt respectivele şanţuri erau şiruri de hieroglife ale unui limbaj complet necunoscut. O parte dintre discuri au fost date Uniunii Sovietice, iar restul au fost duse la Beijing pentru a fi analizate. În urma analizelor efectuate, s-a constatat că discurile au o vechime de 11-12.000 de ani, iar materialul din care erau făcute nu era o simplă piatră, ci un fel de material electromagnetic, având în compoziție 40% cobalt şi 8% aluminiu. Puse în contact cu o sursă de energie electrică, ele intrau într-un ritm oscilatoriu surprinzător de mare. Chiar dacă lucrurile erau deja uimitoare până în acest moment, surpriza cea mai mare a venit abia după efortul laborios pe care un alt cercetător din Beijing, doctorul Tsum Um Nui, l-a depus pentru a traduce inscripţiile microscopice de pe discuri. Ele indicau faptul că în urmă cu 12.000 de ani, o navă spaţială de pe o planetă îndepărtată s-a prăbuşit în acea zonă şi nu a mai fost posibilă repararea navei. Ca urmare, fiinţele din spaţiu au ajuns să convieţuiască cu oamenii locului. Aceasta poate să explice caracteristicile stranii ale triburilor Dropa şi Ham, care nu pot fi încadrate în nicio rasă umană terestră. Statura lor nu depăşeşte 1,30 metri, sunt fiinţe fragile, cu orbitele foarte mari şi o capacitate a cutiei craniene cu 100 cm3 mai mare decât media rasei Homo Sapiens. Analizele sanguine au relevat faptul că sângele lor nu poate fi nici el încadrat în vreo grupă sanguină cunoscută.

Deşi rezultatele acestor cercetări erau foarte clare, Academia de Preistorie din Beijing a interzis publicarea lor sub pretextul de a nu provoca un şoc în societate. Totul a fost trecut sub tăcere de către guvernul chinez, orice referiri sau probe materiale au fost interzise accesului public, iar astăzi nici măcar identitățile celor implicați în această descoperire nu mai pot fi verificate. O singură ştire referitoare la acest subiect a mai apărut totuşi în anul 1995, fiind însă „amputată” de aspectele cele mai extraordinare. Autoritaţile chineze confirmau descoperirea unui trib necunoscut în regiunea Sichuan, la câteva sute de kilometri distanţă de masivul Bayan Kara-Ula, din care făceau parte circa 120 de indivizi, care nu depăşeau înălţimea de 1,15 metri. Accesul străinilor în zonă a fost însă complet interzis. În aceste condiții, acum, din punct de vedere oficial, se consideră că neobişnuitele caracteristici ale acelor omuleţi şi discurile misterioase nu au fost de fapt decât o simplă ficțiune.
Totuşi, cele câteva fotografii ale discurilor care au scăpat de cenzura drastică impusă de autorităţi, precum şi mărturiile mai multora dintre cei implicaţi sunt foarte semnificative şi totodată suficiente pentru a ne convinge că trecutul planetei noastre este plin de mistere şi departe de istoria cuminte ce ne este servită.


Un alt exemplu ce sfidează dogmele istoriei este capodopera metalurgică din India numită „stâlpul lui Ashoka”.
Stâlpul lui Ashoka se află în curtea unui templu din New Delhi (India), în fața unei porți monumentale în stil arab. Cu o vechime de circa 1600 de ani, acest stâlp are o înălţime de aproximativ şapte metri, (fiind înfipt 93 de cm în pământ), un diametru de 42 de cm la bază şi 32 cm la vârf, iar greutatea sa este de 6 tone, conform datelor publicate în revista belgiană Inforespace. Stâlpul este turnat dintr-o singură forjă, ceea ce pentru dimensiunile sale foarte mari reprezintă deja un indiciu al metalurgiei avansate. Ceea ce a făcut însă ca acest stâlp să devină faimos în întreaga lume este faptul că el nu a ruginit absolut deloc de-a lungul timpului, în ciuda umezelii foarte ridicate din India. Aliajul din care este realizat are o compoziţie extrem de complexă, ce îl face să nu poată fi erodat nici măcar de către poluarea acidă…


Publicistul francez Jaques Scornaux a prezentat un studiu metalurgic de specialitate ce concluzionează că „Trebuie să ne explicăm inalterabilitatea acestui material numai printr-o puritate excepţională, a cărei realizare este inaccesibilă celei mai avansate tehnici pe care o avem astăzi”. Cu toate acestea, enigma stâlpului nu este încă nici pe departe rezolvată, întrucât analizele metalurgice au arătat că materialul stâlpului are totuşi o eterogenitate neaşteptat de mare: carbon 0,15 %, fosfor 0,18 %, siliciu, cupru, nichel în doze infime, dar şi oxizi de fier, care ar fi putut – conform ştiinţei noastre – să conducă inevitabil la amplificarea reacţiilor de oxidare.
Cine şi cum a construit acest stâlp de fier, într-un mod pe care tehnologia actuală nu îl poate reproduce? Am fi putut crede că indienii de acum 1600 de ani abia descoperiseră metalurgia… Însă conform anumitor analize realizate la Universitatea Hyderabad, precum şi la Institutul Srimaharshi din India, se pare chiar că tradiției vedice nu-i era străină nanotehnologia!


Nevoiţi să ofere totuşi o explicaţie convenţională, oficialii spun că, nici mai mult nici mai puţin, stâlpul a fost mereu uns cu ulei în cadrul repetatelor ritualuri, ceea ce l-ar fi ferit de rugină!  Această explicaţie este cel puţin hilară, mai ales dacă avem în vedere că stâlpul respectiv nu a fost nici integral şi nici permanent acoperit cu ulei în cei peste 1600 de ani de când se află amplasat acolo, iar pe de altă parte, dispozitivele contemporane ce conţin fier şi lucrează mereu în baie de ulei sunt departe de a se bucura de o asemenea fiabilitate. Interesant este că atât în India cât şi în Nepal există încă numeroase alte obiecte de cult care au aceeaşi enigmatică proprietate de a nu oxida absolut deloc.

Stâlpul lui Asoka, deşi a fost ceva mai mult mediatizat, nu este singurul exemplu de acest gen. Au mai fost descoperite – aşa cum vom vedea în articolul viitor – obiecte foarte complexe de metal ce sunt cu mult mai vechi şi mai enigmatice decât acest stâlp. Vechimea acestor obiecte a fost estimată la sute de mii sau chiar milioane de ani, în perioade când conform istoriei oficiale pe Pământ nu exista viaţă inteligentă, iar omul nici măcar nu apăruse.

yogaesoteric
15 noiembrie 2012

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu